Povestirile unui cinefil

Cele zece proze sunt scrise cu o anume senzualitate, în cheie nostalgică, cu accente de paseism şi/sau idealism, fiind texte de atmosferă sentimentală. Preocupat în ultimii ani de antropologie culturală, istorie literară şi critică de film, Angelo Mitchievici s-a lăsat aşteptat cu volumul de proză, gen cu care a debutat în antologiile „Ferestre 98“ şi „40238 Tescani“.

În „Dragostea va începe mâine" un bărbat se îndrăgosteşte de misterioasa expeditoare a unor scrisori de dragoste semnate cu iniţiala iubitei sale:

„Aproape se îndrăgostise de acea A din scrisori, care nu avea nimic din surâsul şi încrederea Alinei. De felul în care ea se culca, lipindu-şi tălpile îngheţate de sobă, lemnele uşor umede pocneau în simfonii expresioniste, bruitiste. Modul în care ea se mişca, în care tăia aerul cu braţele în tuşe aleatorii. Cu grijă, ca şi cum orice gest dezordonat ar rupe un echilibru al casei, o armonie a aerului... Păsările de gheaţă care se topeau în pupila ei.

Nu erau lacrimi. Nisip sau aur. Îi plăceau rochiile simple, albe şi paharele de vin roşu şi mai ales combinaţia lor. Ştia că îi plac mult gările, prăfuite şi provinciale sau o Central Station aglomerată, cu siluete decupate hieratic în perdeaua de lumină. Îi plăcea dantela flăcărilor de gaz, roşie sau albastră, în ochiurile tăciunilor de ceramică. «Să culeg din fiecare zi ce a fost vital, capital. Tu arzi, arzi ca o torţă translucidă.

Săruturile tale erau acide, îmi usturau faţa, încercam să o feresc, ca şi cum m-ai fi topit, mi-ai fi ars pielea cu o substanţă periculoasă. Îmi mai place transpiraţia ta rece, foarte rece atunci când facem dragoste, degetele mele alunecă pe pielea ta, care pare învelită într-un veştmânt de mătase, răcoros, diafan. Îmi place să-mi ascund faţa sub braţul tău, sub cămaşa deschisă, să stau să ascult cum îţi trece sângele prin vene.

Mi-ar plăcea să facem dragoste pe o duşumea de lemn albicios sau într-o cameră roşie cu duşumea de lemn galben, cu scoarţe mexicane din lână aspră. Mi-ar plăcea odată să-mi cânţi ceva în şoaptă»."

Personaje din off

Cele zece povestiri ale lui Angelo Mitchievici sunt scrise la persoana a treia şi sunt, în bună parte, texte de atmosferă sentimentală cu un personaj masculin şi, în general, cu o poveste de dragoste în centru, alternând psihologismul soft, evazionismul, reveriile şi scenariile fantast-onirice cu descrierile estetizante, totul scris cu o anume senzualitate, în cheie nostalgică, cu accente de paseism şi/sau idealism.

O altă caracteristică a povestirilor este permanenta lor raportare la universul cinematografic şi, implicit, la motivul iluziei. Efemeră şi predispusă la simulacre, viaţa este propriul ei vis / proiecţie / film. Prima proză a cărţii, cea care dă şi titlul volumului, este cel mai potrivit opening: un bătrân singuratic prins în plasa propriile obsesii cinefile moare în faţa ecranului. De cele mai multe ori însă, mintea personajelor (prinse în plasa propriilor existenţe middle-class) este cea care proiectează viaţa, de unde şi glisajul permanent între real şi fantasmatic, între cotidian şi amintire, între vis şi obsesie şi, implicit, între multiple personalităţi şi identităţi.

Temele povestirilor fiind dragostea, amintirea şi moartea, de fiecare dată combinate, textele pendulează între aceleaşi stări vagi ale rememorării şi căutării fantast-obsesive, dintr-o pornire evazionistă perfect semnificată de mecanismul cinematografic. De altfel, naratorul, care apelează frecvent şi în mod explicit la instrumentarul şi imaginarul cinematografic, este marele proiecţionist pe pânza căruia personajele sunt doar nişte siluete din lumini şi umbre, nişte spectre care se reproduc la infinit. De aici şi monotonia narativă la persoana a treia, cu discurs indirect liber, căci personajele, neavând autonomie, „evoluează" în propriile roluri după un scenariu ce nu pare să accepte variaţii, improvizaţii. Totul este în mâna regizorului-narator, mai prezent în „filmul povestirii" decât înseşi personajele: nu vocea, ci personajele pare că sunt din off.

Din această cauză, caracterul static al primelor povestiri şi senzaţia de control a imprevizibilului, totul fiind dinainte ştiut şi explicat de narator, face ca lectura primei jumătăţi a volumului să nu te prindă prea tare, ba uneori chiar să te irite. Însă acest relativ (d)efect narativ desuet se corectează în jumătatea secundă a cărţii, care oferă şi câteva povestiri remarcabile: „Dragostea va începe mâine", „Maşina de amintiri" şi „Nişte gândaci".