Povestea comunismului românesc şi a nefastelor sale consecinţe

Într-o ţară ce s-a încăpăţânat sistematic să fie altfel, aşa cum a demonstrat-o, spre enervarea „patriotică” a multora, într-o carte anterioară, profesorul Lucian Boia, nici comunismul nu putea să fie întocmai reţetarului leninist.

El însuşi vizibil, consistent modificat prin raportare la felul în care Marx şi Engels profeţeau că se va instaura acesta în Manifestul ce îl declara fantomă, chiar înainte de a fi fost experimentat într-o ţară, Rusia. Care, din multe puncte de vedere- înapoierea economică şi socială şi absenţa aproape totală a clasei muncitoare situându-se pe primele locuri- chiar semăna cu România. Mai mult decât Iugoslavia, Polonia, Cehoslovacia sau chiar şi decât obsedanta Bulgarie.

Povestea aceasta a comunismului altfel e scrisă şi spusă de Lucian Boia în cartea Strania istorie a comunismului românesc (şi consecinţele ei nefericite), recent apărută la editura bucureşteană Humanitas. O carte pentru neistorici, o scriere de popularizare defel lipsită de ipoteze ori afirmaţii polemice sau chiar „provocatoare” dar care, spre deosebire de altele, nu prea văd de ce ar provoca respingeri, polemici sau scandaluri în lumea profesioniştilor adevăraţi ai scrisului istoric. Deşi, cum scrie Lucian Boia cu adresă nemărturisită, însă altminteri lesne de intuit, „sunt încă destui istorici pentru care vechimea, unitatea şi continuitatea  poporului român au rămas, ca în Programul Partidului Comunist Român, cuvinte de ordine” nici unul dintre aceştia, după părerea mea, cam prea pripit şi evident resentimentar puşi la zid de dl. Boia, nu va avea de formulat prea mari obiecţii la cea mai recentă scriere a domniei-sale.

Nu exclud însă că nu o vor face politicieni, partide şi analişti pentru care nu e tocmai convenabil să afle ceea ce ştiau deja de vreme ce acesta le-au fost în ultimii 26 de ani şi scopul, şi menirea. Şi anume că în România „comunismul a pierdut partida”, dar comuniştii totuşi au câştigat-o. Ori că „ne tragem din comunism: incomparabil mai mult decât din daci şi din romani şi mai substanţial decât din România interbelică, pe care ne place atât de mult s-o invocăm ca punct de plecare imaginar, într-o istorie din care paranteza comunistă ar fi dispărut ca prin farmec”.

Paranteza aceasta a început cu mult mai devreme decât se vrea a crede îndeobşte. Oricum, înainte de 30 decembrie 1947, atunci când Regele Mihai a fost silit să abdice. Iar începutul ca şi ascensiunea la putere a Partidului Comunist s-au petrecut „evident, prin mijloace ilegitime”. Totul din simplul motiv că „pe căi corecte şi legale n-ar fi reuşit niciodată să monopolizeze puterea ”. De unde şi concluzia, deloc pe placul Ilieştilor, Cristoilor dar chiar şi al Băseştilor de la Bucureşti, că „dacă luăm lucrurile aşa - şi numai aşa- întreaga construcţie comunistă e lovită, în termeni juridici, de nulitate; regele Mihai ar fi fost în drept să revină pe tron în clipa următoare, după prăbuşirea comunismului şi ţara întreagă, în toate componentele ei, s-ar fi întors la ceea ce fusese înainte ”. Numai că realist şi cred că şi consecvent opiniilor despre monarhie exprimate în eseul din 2014 Suveranii României- Monarhia, o soluţie?, Lucian Boia ne reaminteşte că „istoria nu merge niciodată îndărăt. Bine sau rău, drept sau nedrept, ea merge înainte”.

Rău şi nedrept a mers istoria ţării până la închiderea parantezei respective, dar şi încă multă vreme după aceea. România s-a despărţit de comunism nu râzând, aşa cum ni se tot spunea că s-ar despărţi muncitorimea de trecut. Ci printr-un amestec de simplă revoltă populară şi de lovitură de stat, Aceasta fiindcă  „mulţimea n-avea nici program, nici conducători. Societate civilă structurată nu exista în România, sau se reducea la câţiva disidenţi. Puterea au luat-o alţii: tot comunişti, din eşalonul doi, sau care fuseseră marginalizaţi, dintr-un motiv sau altul de Ceauşescu şi eventual umanizaţi printr-o lungă traversare a deşertului”. Amestecul a fost, desigur, completat şi – zic eu- printr-un pic de revoluţie- deşi negată de unii- zice profesorul Boia- pe motiv că tot comuniştii au rămas la putere. Dar- adaugă istoricul, într-una dintre puţinele sale afirmaţii ceva mai, n-aş zice chiar solare, dar senine şi optimiste din carte „odată ce România arată în prezent cu totul altfel decât în 1989 înseamnă că am trecut printr-o revoluţie”.

Aşa după cum spuneam ceva mai înainte, Strania istorie a comunismului românesc (şi nesfârşitele ei consecinţe) ne povesteşte, iar unora ne şi reaminteşte măcar o parte din timpul trăit de noi şi România între 1944 sau 1945, atunci când „ruşii” au bătut cu pumnul în masă şi au instalat primul guvern pro-comunist şi până la Revoluţie şi chiar şi după-aceea. Surprinde evenimente esenţiale care au făcut ca el, comunismul românesc, deşi mai totdeauna altfel, în contra sau cu voia Moscovei, să nu fie niciodată egal cu sine şi tocmai de aceea „interesant” şi tragic. Dezbate, evaluează, reformulează ori amendează concepte şi situaţii. Începând cu distincţia considerată falsă dintre socialism şi comunism, continuând cu discuţia despre stalinismul pentru eternitate sau comunismul pretins a fi fost de omenie sau controversele legate de mimata ori autentica independenţă românească. Deschisă de Gheorghe Gheorghiu-Dej prin celebra Declaraţie din aprilie şi continuată de Nicolae Ceauşescu. Cu diferenţe mari faţă de felul în care a înţeles-o predecesorul său, dar şi cu constanţa faptului că poate independenţă s-ar fi putut s-avem, cel puţin câteodată, dar de libertate nici măcar nu a putut fi vreodată vorba.

Nu pot să închei aceste comentarii despre o carte ce merită cu prisosinţă a fi citită fără să atrag atenţia asupra addendei intitulate Teatrul absurdului în comunism; două documente din arhiva Comitetului Central al Partidului Comunist Român. Primul e Stenograma şedinţei Comitetului Politic Executiv al Comitetului Central al Partidului Comunist Român din data de 30 martie 1977. Cu un Ceauşescu clocotind de furie în faţa „mişcării Goma” şi faţă de disidenţa istoricului Vlad Georgescu. Cea de-a doua e Stenograma primirii de către tovarăşul Nicolae Ceauşescu, preşedintele Republicii Socialiste România, a Patriarhului Bisericii Ortodoxe Române, Teoctist Arăpaşu. Cu reverenţele şi mătăniile bătute în faţa Comandantului suprem nu doar de Patriarh, ci şi de alţi înalţi ierarhi, precum Antonie Plămădeală, Nestor Vornicescu şi Nicolae Corneanu.

Lucian Boia- STRANIA ISTORIE A COMUNISMULUI ROMÂNESC (şi nefericitele ei consecinţe); Editura Humanitas, Bucureşti, 2016