Povara istoriei. Simţuri şi instincte de Radu Boroianu

Într-o vreme în care România ca şi lumea largă abundă de memorialistică, înţelegând aici o sete de a chema trecutul în ajutor pentru explicarea unui prezent derutat şi derutant, Radu Boroianu - personalitate cunoscută a lumii politice, artistice şi a diplomaţiei culturale - vine pe piaţa de carte cu un opus voluminos apărut la editura „Tracus arte“.

Intitulată Despovărarea Simţuri şi instincte, şi subintitulată roman autobiografic, cartea este nu doar o relatare amănunţită a vieţii personale a autorului ei ci şi o pasionantă incursiune în trecutul şi prezentul României în care a trăit şi trăieşte. Este din categoria evocărilor care au nu doar valoare sentimentală ci şi mai ales una documentară, fiind în plus, prin stilul atractiv al scrisului capabilă să vehiculeze multe informaţii, unele inedite despre România postbelică, ulterior bolşevizată şi trecută printr-o dictatură comunistă, aspirantă la democraţie după 1989. Reconstituirea acestui traseu e făcută de autor prin prisma unei istorii de familie minuţios cercetată, cu pasiuni heraldice menite să descopere într-o genealogice îndepărtată argumentele unei apartenenţe indelebile la un românism structural, aparţinând cultural şi moral, creştinătăţii europene. Pe urmele Boroienilor şi Burilenilor, familii cu vechi rădăcini în ceea ce s-a numit în modernitate vechiul Regat (printre ei între altele Rodica Burileanu, soţia lui Eugen Ionescu, dar şi filosoful Noica) Radu Boroianu trasează contururile mai line sau mai accidentate ale unor destine care prin ramificaţii mereu surprinzătoare descriu tabloul acelei societăţi către care au privit cei mai interesanţi romancieri interbelici şi ulterior un George Călinescu, cu al său Scrinul negru, primul titlu care-ţi vine în minte citind romanul lui Boroianu.

Intelectuali din tată în fiu, aşezaţi în casele şi proprietăţile lor prin muncă proprie, Boroienii şi Burilenii au devenit ca şi atâtea alte familii aparţinând elitei cu cultul acestei tradiţionale alcătuiri comunitare, victimele răsturnărilor de valori de după război când în România s-a instaurat dictatura proletariatului: „Sunt produsul (tipic sau atipic, încă nu am lămurit) unei perioade istorice profund paradoxale. Educat în familie după principiile Sfintei Treimi, cu disciplina rugăciunilor de seară şi de dimineaţă şi în respectul adevărului, am fost obligat, tot de către părinţii mei la mărturisirea doar în şoaptă a acestuia... pentru a putea supravieţui astfel, parţial, sub teroarea stalinisto-dejistă....Perioadă crâncenă căreia puţini am reuşit să-i scăpăm complet“. Mai prin închisori, mai pe la alte case decât ale proprietarilor de drept deposedaţi de noul regim aceştia au continuat să-şi respecte credinţa şi neamul alcătuind firavele rămăşite pe care s-a mai putut clădi după 89 o speranţă de democraţie. Poveştile lui Radu Boroianu despre regruparea familiei risipite în casa din strada Negustori singura rămasă în proprietatea unui membru al familiei, sunt privite cu detaşare nostalgică, asemeni şi altor episoade din viaţa strâmtorată a celor care ajung să-şi vândă lucrurile în talcioc ca să aibă din ce trăi. Cartierul copilăriei, străzile Moşilor, Maria Rosetti, Silvestru prizat cu deosebit ataşament de adult ca şi de copilul de odinioară devine personajul principal al unor savuroase capitole dominate de sentimentul unei reale despovărări de griji, apanajul vârstei.

Celelalte despovărări la care aspiră autorul acum în amurgul vieţii se referă la un soi de bilanţ, de evaluări post factum potrivit cărora ne întâlnim cu mărturisiri curajoase despre unii membrii ai familiei, dar şi oficiali sau personalităţi ale culturii şi vieţii politice întâlnite în casa copilăriei sau mai apoi în societate. Avocaţi, medici dar mai ales feţe bisericeşti, unele cu nume sonore reînvie din negura timpului pentru a depune mărturie o dată în plus despre trista soartă a intelectualităţii româneşti în ultimul aproape un secol de istorie frământată, şi nu în ultimul rând despre unele tare ale poporului român descrise de psihologi şi sociologi. Un portret incitant se conturează în privinţa patriarhului Justinian Marina, personaj controversat cu care Radu Boroianu pretinde că a avut interesante intersectări de destin când a locuit la Dragoslavele proprietatea a Patriarhiei. E evocată percutant şi figura lui Andrei Scrima şi a grupului de preoţi şi credincioşi cunoscut sub numele Rugul Aprins, din jurul Mânăstirii Antim, condamnat, cum se ştie, la ani grei de închisoare. Dar primim informaţii şi despre profesorul Oisie Şafran, directorul legendar al Liceului Cantemir, comunist convins, dar şi luminat ca să spunem aşa, umanist, protector al multor acte nevinovate ale năstruşnicilor adolescenţi. Şi despre multe alte întâmplări specifice vremurilor, familiare multora care au traversat această epocă.

De profesie regizor, absolvent al Institutului de artă teatrală şi cinematografică, pe care l-a absolvit în anii furtunoşi ai dezgheţului ideologic survenit, şi după eliberarea deţinuţilor politici (1964) era firesc ca Radu Boroianu să dedice multe pagini studenţiei în strânsă legătură cu viaţa din teatrul românesc al acelor ani. Nume de profesori, Virgil Brădăţeanu, Ion Toboşaru, Mihai Dimiu, de colegi, Irina Petrescu, Radu Gabrea, fac parte din amintirile viitorului regizor care-şi petrecea timpul învăţând de la maeştrii ca Ciulei şi Pintile, Esrig, Moisescu, Clody Berthola, Toma Caragiu, Octavian Cotescu, Lazăr Vrabie protagoniştii scenei Teatrului Bulandra unde poposeau seară de seară cei ce studiau în aceeaşi clădire. Din perspectiva carierei sale ulterioare în domeniu şi în acord cu intenţiile de a distinge între sentimente şi instincte vectorul just al evoluţiei sale, autorul produce în capitole de sine stătătoare şi opinii teoretice asupra fenomenului, unele tipărite în presa vremii, căci Radu Boroianu, fin intelectual şi analist a ̎păcătuit̎ cu condeiul încă de pe atunci. A scris la publicaţii culturale precum Argeşul, pe vremea când era regizor la Teatrul Al. Davila din Piteşti, dar şi la revista Teatrul, vezi articolul despre Tradiţia şi preluarea contemporană a clasicilor, apărut în anul 1968, în plină dezbatere ulterioară tipăririi lucrării lui Ian Kott, Shakespeare, contemporanul nostru.

Perioada de câţiva ani buni la teatrul din Piteşti devine importantă pentru Radu Boroianu mai ales datorită ocaziei de a face prima călătorie în Franţa şi de a monta la Paris, urmare a sprijinului primit de la autorul francez lansat pe scena piteşteană şi a influentului regizor şi director, Constantin Dinischiotu. În câteva capitole de viaţă palpitantă în provincia argeşeană şi ulterior pe cheiurile Senei aflăm multe despre percepţia autorului asupra teatrului vremii dar şi asupra exilului românesc cu care vine în contact. Concluziile sale vin să puncteze o anume valoare de argument istoric al faptelor pe care contemporanii acelor evenimente încă în viaţă le pot confirma. Capacitatea autorului de a transla inventarul faptelor în romanesc şi invers face atrăgătoarea cartea în ciuda faptului că volumul doi mai ales, inserează multe documente din perioada în care Radu Boroianu, ca persoană publică, om de cultură şi diplomat evoluează pe alte coordonate. Cartea operează aici cu alte concepte, mai severe, servind de instrument politicianului liberal cu funcţii importante în PNL, spre a-şi preciza poziţia în relaţie cu lumea politică a vremii şi cu figurile dominante, în ample capitole de istorie şi politologie (colegii de partid de la Câmpeanu la Tăriceanu şi mai ales fostul preşedinte Emil Constantinescu). Pe de altă parte frecventarea mediilor culturale generează portrete pline de culoare, vezi Augustin Buzura, Nicolae Breban, Pavel Chihaia, Sergiu Cioiu, Dinu Kivu, inserate la capitolul Prieteni.

Continuând ca un fel de jurnal cartea reproduce relatări despre activitatea diplomatică la Berna şi la Institutul cultural român, prilej cu care Radu Boroianu revine la iubirea sa dintâi, arta şi cultura. Fundalul intelectual e acelaşi, dominat de formaţia filosofică creştin-ortodoxă care stă la baza unor fine observaţii precum acelea din articolul dedicat creaţiei sacre, cu referire la Coloana fără sfârşit sau la piesa Macbeth (scena vrăjitoarelor) într-o surprinzătoare analiză a relaţiei dintre mistica ritualurilor şi ciclicitatea naturii.

Ca cititori s-ar putea să rămânem ataşaţi anilor de formare, drumului iniţiatic în preajma unor personalităţi ale artei şi culturii care depun mărturie pentru afirmarea personalităţii de mai târziu. Pagini întregi care detaliază asupra afecţiunilor elective în materie de persoane şi domenii sunt pilduitoare pentru înţelegerea nu doar a traseului biografic personal al autorului ci şi ca ghid de bune practici util oricărui tânăr.

 În ciuda sentimentului nostalgic care îndeobşte animă evocări de acest fel, memoriile lui Radu Boroianu sunt pline de luciditatea cărturarului care-şi asumă trecutul, al său şi al spaţiului în care trăieşte, şi pe care despovărarea din titlu o accentuează.

Cartea conţine şi un Documentar video, respectiv reproducerea unor fotografii din arhiva personală a autorului, importante documente de epocă care sporesc atractivitatea acestei importante apariţii editoriale. Concluzia autorului e că: nu ajunge să fii de faţă dacă nu mergi curajos şi dintru început în faţă, mereu mai în faţă... Subscriem.