”Posteritatea absurdului”, posteritatea fertilă a unei cărţi

Extrem de înşelător titlul ales de teatrologul şi universitarul bucureştean Octavian Saiu pentru noua sa carte, a cincea din creaţia sa, a treia dedicată cercetării unor aspecte fundamentale ale unuia dintre cele mai consiste nu aş zice curente, ci mai degrabă fenomene din teatrul universal al secolului al XX lea.

Aflând că Octavian Saiu a scris Posteritatea absurdului, volum apărut la finele anului 2012 la Editura Paideia şi lansat în ultimele zile ale Festivalului Naţional de Teatru, ratând, din motive cât se poate de justificate evenimentul, intrând, din raţiuni ce ţin de catastrofala difuzare a cărţii, târziu în posesia ei, mi-am imaginat-o într-un chip ce nu concordă mai deloc cu al său conţinut. Mai deloc, însă nu în totalitate deloc.

Şi aceasta fiindcă citind-o, am descoperit cu plăcere că între colegul meu, semnatarul cărţii, şi mine există o concordanţă de opinii. Adică amândoi suntem de acord că ceea ce s-a întâmplat atât de pregnant şi cu consecinţe atât de majore în literatura dramatică a deceniului al şaselea al secolului trecut, un ceva ilustrat precumpănitor de Eugène Ionesco şi de Samuel Beckett, a fost specific şi în specificul acelor ani, ani ai debusolării de toate felurile, o debusolare venită, în principal, ca o consecinţă a marii traume reprezentată de a doua mare conflagraţie mondială.

Ceea ce s-a petrecut mai departe, nu numai în scrisul pentru scenă al celor ce au dezvoltat fenomenul, un fenomen ce a depăşit frontierele nu doar ale Franţei ci şi ale Europei, ci în însăşi creaţia lui Beckett şi în cea a lui Ionesco, a fost puţin altceva. Un altceva nicidecum divergent, un altceva care ilustrează la modul cel mai subtil cu putinţă diversitatea în continuitate. Iată ce scrie Octavian Saiu cu privire la Eugène Ionesco:

“Între Ionesco şi teatrul absurdului s-a instalat de la început o ambiguitate durabilă, de la negaţia relativă la acceptarea îndoielnică. Opera lui teatrală s-a modificat treptat în stil şi tonalitate, în idei şi nuanţe, dar momentul ei de impact a fost atunci în anii ’50. Acei ani rămân în istoria dramaturgiei universale ca deceniul unui teatru obişnuit şi iconoclast, ce va schimba totul, de la personaj şi replică la decor şi imagine: teatrul absurdului care a început cu Ionesco”.

Şi am mai descoperit un punct comun între felul în care discută ansamblul, contextul literar al acelor vremi Octavian Saiu şi modul în care îl înţeleg eu. Fireşte, nu se poate să nu pui în legătură noul teatru cu noul roman, ambele apărute cam în aceeaşi vreme. E cu neputinţă să nu fii de acord asupra faptului că şi unul, şi celălalt se evidenţiază, printre altele, printr-o reevaluare a rolului poveştii. Nu prin excluderea acesteia, nu prin punerea ei la colţ, nu prin excomunicare, nu printr-o aruncare a ei în aer.

A fost, cu adevărat, vorba despre o explozie, dar despre un fel de explozie ce nu a fost nicidecum atât de drastică încât să justifice afirmaţiile categorice şi simplificatoare de manual şcolar prost întocmit în conformitate cu care piesele noi ca şi romanele noi nu ar putea fi povestite. Nici vorbă. Poate fi foarte bine povestită şi Cântăreaţa cheală la fel cum poate fi lesne povestit Aşteptându-l pe Godot sau romanul La Jalousie al lui Alain Robbe-Grillet sau La Modification al lui Michel Butor.

Destinul poveştii /povestirii e însă mult mai rafinat în cazul teatrului, decât în cel al replicii sale epice, noul roman (măcar pour une fois dramaticul s-a dovedit superior). Au contribuit metafizicul, religiosul ce fac parte dintre descriptorii fundamentali a ceea ce au scris în anii ‘50 atât Ionesco cât şi Beckett. Un metafizic şi un religios care, poate, explică de ce mai peste tot în Lume (curios, mai puţin în Franţa!) e intens jucat Ionesco, dar e tare puţin citit Les gommes, în pofida înşelătoarei sale aluri.

Posteritatea unui concept- posteritatea unei cărţi

Posteritatea absurdului nu e o carte preocupată de studierea devenirilor succesive ale unui anume gen de teatru. Ori de analizarea scrierilor continuatorilor sau epigonilor ionescieni sau beckettieni. E o carte mai puţin obişnuită pe teritoriul românesc, e o lucrare de critică a criticii. De unde o oarecare asemănare între ea şi volumul anterior al lui Octavian Saiu Ionescu/Ionesco.

În cartea despre Ionesco, autorul analiza scrierile consacrate problemelor identitare ale marelui scriitor născut la Slatina, devenit fulgurant celebru la Bucureşti, prin acel cutremurător şi sfidător Nu şi definitiv consacrat la Paris, datorită pieselor scrise în limba franceză. În Posteritatea absurdului, Octavian Saiu se ocupă de posteritatea unei cărţi. E vorba despre Teatrul absurdului, lucrare celebră, lucrare-cult, semnată de Martin Esslin.

Carte despre care ştim foarte bine că s-a vorbit în spaţiul românesc, dar s-a scris mai curând cu un stilou alimentat cu o cerneală fabricată cu o substanţă de bază de esenţă politică, ideologizată ( a se vedea capitolul Istoria unei absenţe), dar care nu a apărut în traducere românească decât în 2009 şi într-un tiraj – hélas!- fatalmente limitat şi care aproape că nu a fost difuzată. Esslin a fost la noi, cum inspirat şi amuzat observă Octavian Saiu “un Godot al studiilor teatrale”.

 El, Martin Esslin, a fost cel ce a pus în circulaţie conceptul de absurd. Conceptul a apărut după fenomen. Cam la fel au stat lucrurile în cazul conceptului de Ev Mediu ori în cazul Renaşterii. A fost vorba despre un concept ce nu a fost, măcar iniţial, nici pe placul lui Beckett, nici pe placul lui Ionesco. Ceva mai încolo, mai curând tacit, până şi îndărătnicul Ionesco a acceptat eticheta.

Criticul englez, care a cunoscut şi admirat scrierile celor doi, dar şi ale lui Adamov, încă înainte ca ele să devină notorii, încă pe vremea când se jucau în săli mici, uneori de periferie, şi ale căror reprezentări provocau adesea reacţii deloc tandre din partea publicului şi în anii când el, viitorul exeget, era doar un neînsemnat corespondent de presă acreditat la Paris, a publicat Teatrul absurdului (la genitivul din titlu Octavian Saiu ţine, după cum vor vedea cei ce i-au citit cartea, enorm şi nu fiindcă ar fi un filolog chiţibuşar, ci cu argumente) în 1961. Esslin i-a pus alături pe dramaturgul irlandez şi pe cel român. Alăturarea nu le-a covenit nici unuia, nici altuia. A contat, desigur, orgoliul întâietăţii.

Respingerea asocierilor s-a consumat într-un fel similar celui în care Albert Camus a refuzat plasarea lui sub însemnele existenţialismului sartrian. Şi fiindcă a venit vorba despre Sartre şi despre Camus, mă grăbesc să subliniez că cititorul poate găsi în cartea lui Octavian Saiu observaţii interesante despre absurdul unora şi despre absurdul altora. Despre diferenţele de adâncime, de provenienţă şi de exprimare în plan artistic. Un absurd care, în pofida evidenţei existenţei unor asemenea diferenţe, cam încurcă şi provoacă frecvent confuzii. Mai ales la examenele universitare. Spun asta din experienţa mea ca profesor.

Sigur că au mai existat şi alte cărţi. Au mai existat şi alte încercări de definire şi alte tentative de etichetare. Cartea concurentă a fost, cel puţin  în spaţiul cultural francez, multă vreme aceea a lui Geneviève Serreau. Se cheamă Histoire du “nouveau théâtre”. E limpede că lucrarea respectivă nu a fost deloc pe placul lui Octavian Saiu. O discută rapid, o respinge încă şi mai rapid.

De fapt, o aduce în discuţie mai curând spre a pune în antiteză eticheta noul teatru, unde adjectivul e antepus, şi teatrul nou, preferată de departe fiind aceasta din urmă. O altă carte concurentă e scrisă de Emmanuel Jacquart. Ei i se datorează un alt concept de relativ succes – teatrul deriziunii. Acesta i se pare lui Octavian Saiu mult mai povocator şi îl discută în consecinţă. Exegetul român insistă asupra unei cărţi a lui Marie-Claude Hubert. Tot la fel cum cercetătorul examinează şi alte cărţi din respectivul areal tematic ori dezbate relaţia dintre teatrul absurdului (încă o dată, atenţie la genitiv, atenţie la filologie şi reamintiţi-vă avertismentul lui Ionesco referitor la consecinţele ei din Lecţia!) şi avangardă. Aici ar fi multe de discutat. Poate chiar de emis unele rezerve. Depinde ce înţelegem prin avangardă şi cât de liber, de generos privim conceptul.

O sintagmă paricidă

Concluzia lui Octavian Saiu e că marele duşman al sintagmei lansată în circulaţie în 1961 de Martin Esslin e sintagma însăşi. Una “orfană”, una “paricidă”. Nu aş merge până acolo încât să iau în serios invitaţia semnatarului Posteritatea absurdului de a uita cartea lui Esslin. O invitaţie lansată cam în joacă. Jocul e pe gustul lui Octavian Saiu. Atunci când nu îi joacă mici feste (mă gândesc la jocul cu vorbele care se vede de la o poştă că îi plac autorului şi îi plac atât de tare încât întârzie exprimarea ideii, mă gândesc şi la jocul de-a polemica- cam nepotrivit felul zeflemitor în care e comentată aserţiunea potrivit căreia absurdul s-ar fi naăscut pe meleaguri româneşti, mai ales că ea îi aparţine unui cercetător de mare calibru cum e Ion Vartic), ludicul e chiar un atu al cărţii. Doar unul dintre ele.

Octavian Saiu- Posteritatea absurdului

Editura Paideia, Bucureşti, 2012