În rest, seminaristul – vestit prin abordarea directă şi amical şetrară a mai tuturor celor cu care venea în contact, fie de o vârstă cu el, fie mai bătrâni, toţi fără rang înaintea lui şi el gata să-i tragă de cureaua de la pantaloni, până când unora chiar le cădeau pantalonii în văzul lumii, încât toţi se fereau să-l întâlnească, omul neavând nici un Dumnezeu şi nici o ruşine, aruncând cuvintele în dreapta şi în stânga la fel cum aruncă în baltă un biet nebun nevinovat pietrele aflate la îndemână şi murind singur de râs de isprava lui – era, până la urmă, un fel de Dincă Gogoşaru şi mai fără măsură, şi mai fără ruşine nici faţă de Maica Domnului, daca biata de ea i-ar fi ieşit înainte. Nu era om prost, cum zicea cronicarul, avea şi haz uneori, dacă acesta, fireşte, se exersa pe pielea altuia; şi el râzăreţ, fără noimă, cum se hlizea la toată lumea şi din orice auzea, uneori tămbălăul lui fura prostimea şi o lăsa câteodată cu gura căscată, dacă viaţa ar fi fost necontenit un Bâlci al Sfântului Ilie, cum se petreceau lucrurile la 20 iulie pe câmpul Polovragilor, dinaintea Cheilor Olteţului, unde se îmbrânceau tot felul de negustori şi cumpărători, şi mai ales gură-cască mai mulţi decât tot ceilalţi la un loc, dar şi toată strânsura lumii de şandalii şi betegi, paralitici căraţi în spate sau în şuşletele cotiugilor, sau venind ei singuri târându-se pe podul palmelor şi pe tălpici de lemn, în mâini, şi ei la cur cu câte o bucată de cauciuc de maşină, ca să nu şi-l rupă pe islazurile târgului, şi muţi, şi surzi, şi luaţi de iele, şi rămaşi necălcaţi de căluşari la Sânziene, şi cocoşaţi, şi guşaţi cu o singură guşă cât nuca sub mărul lui Adam, dar şi cu două guşi cât capul de copil mic, una aruncată pe un umăr, alta pe celălalt, şi chiori, şi strâmbi, şi dintre cei pedepsiţi să nu-şi mai poată ţine limba în gură şi le spânzură printre dinţi ca la câinele năduşit de căldură, atunci Seminaristul şi-ar fi găsit leacul recunoaşterii fără drept de apel, fiindcă se putea strâmba ca şi ei, se putea poci din gură şi din obraz, şi din ochi, şi din buze la fel ca toţi la un loc, scuipa ca şi ei, când de aproape, când de departe, în obrazul cui nu se aştepta; la hlizit îi şi întrecea, când râdea, când plângea, când scheuna, când se uita cu limba în colţul gurii, roşie şi ascuţită ca o coadă de limbric, iar cât priveşte vorbirea, n-avea egal să se prostească intenţionat, ca şi ei, să mintă şi să se vaite, şi să se înece de râs, şi la toate îl ajuta lipsa ruşinii; n-avea partea asta cu darul ruşinii, aici era sărac lipit sărmanul, şi putea să mintă în uşa altarului, să jure strâmb cu linguriţa Împărtăşaniei uitată între buze, neîntrecut la şantaje şi la alişverişuri mărunte, de doi, de trei lei, şi grase de tot uneori, cât îl ţinea pe el puterea prostirii altora, nărăvit şi la negustorii cu peşte viu, cu peşte afumat, prin coşărci de coceni pe malul unor bălţi părăsite şi uitate de Dumnezeu, pe care şi pe acelea pusese mâna care începuse bine să se dedea la apucătura cu japca, cu vin, cu proumb de mătură, cu mături de nuiele şi târşuri cu lumânări, cu tămâie, cu cruciuliţe de imitaţie de sidef, cu calendare creştin-ortodoxe, baptiste, adventiste, de ziua a şaptea, de mormoni, de toţi dracii, ce cu gândul nu te puteai gândi şi nici un negustor n-ar fi coborât atât de jos o tarabă, şi cu alba-neagra ar fi înnădit-o bine prin târguri fiindcă avea darul să găsească tot felul de şofârnogi mai negri, mai albi, mai limbuţi, gata să ia bâlciurile la purecat în numele lui; nu uitase nici de cârciumărit, şi livej ar fi vândut, la răscruce de uliţi, şi oţet de prune şi era chiar de mirare că îi scăpase fabricarea de bragă, era exact ce-i mai lipsea, să stea la răscruci, la curul butoaielor, şi să vândă cu stacana de pământ ars, îl prindea; bucuria lui tâmpă, lăţită pe faţa cam spână până la cincizeci de ani aproape, se potrivea bine cu negustoria de bragă, îl slujea şi vorbirea grăbită, rostogolită, când închidea şi ochii şi turuia în neştire peste cel dinaintea lui şi îl şi auzeai strigând după muşterii: „Băi, băi, neamule, băi, stai mă niţel să te răcoreşti şi la curul putinii mele..., băi, ia, băi, braga, care taie setea şi înviorează cerul gurii, băi, băi, neamule, ia braga...”, însă trăgea nădejde să se pricopsească şi din cârciumăritul tradiţional, şi era gata să vândă şi apă chioară în sticla de vin cu numele lui, care din vestit şi cinstit cum apăruse la începutul dansului naţional încins iute după deranjul din decembrie, când tot românul credea că se va scula dimineaţa capitalist şi când el, după ce strigase într-o pâlnie de tinichea „Am învins!” la nici două-trei zile de la Bobotează, se treizse pe frunte cu o coroniţă de premiant al Istoriei şi singurul din toată populaţia care bântuia atunci prin pieţe se şi alesese capitalist.

Acum ajunsese o paiaţă zbârcită şi dezumflată, se puhăvise la faţă, se zbârcise în colţul ochilor, se pungise sub ei, i se îngroşase şi nasul, capul întreg arăta mereu şi dormit, şi nedormit ca şi când atunci l-ar fi smuls stăpânul său din paiele în care zăcuse într-un fânar, şi i se lăţise şi răritura dintre dinţii din faţă şi scuipa şi mai focos acum, când vorbea; parcă s-ar fi canonit să stingă singur şi iute, după fiecare cuvânt, prostia cu care se împăunase. Cum spuneam, fără nici un dram de ruşine, să fi crescut pe marginea şanţului, unde poposesc ţiganii de obicei cu căruţele, copilăria întreagă, şi tot n-ar fi răzbit clăbucii vorbelor proaste atât de spumos la gura lui, iar lumea îl văita fiindcă fiindcă, aşa cum am zis n-ar fi fost deloc om prost, şi mai avea şi o îndemânare la însăilări scurte pe orice petic de hârtie, cu vârful ascuţit al unei peniţe, parcă ar fi fost de argint la început, altfel trecerea timpului  îi tocise din har, care bolnăvise şi nici nu mai miroseau a mărgăritar ca la început acele cimilituri scrijelite în fel şi chip pe aripi de fluturaşi pe care numai el le vedea înainte. Şi  ochii îi obosiseră, şi sufletul i se scorojise, nu mai avea altă putere decât de a se prosti gros şi de a se pune la vedere, cu cocoaşa blestemăţiilor ce se tot rotunjea între umerii mai încovoiaţi sub rubaşca de in albit bine, în slujba unui neica-nimeni, ridicat orbeşte de întâmplarea politică a zilei păguboase pentru ţară. Şi nu era întâmplător, fiindcă începuse să fie strâns cu uşa din mai multe părţi deodată şi, de curând, se treizse chiar între fălcile menghinei nemiloase a politicii răzbunătoare, şi din râsul lui tâmp nu prea mai rămăsese decât strâmbătura de râs, de fapt atât îi mai rămăsese şi din carul de minte irosită la fel de păgubos ca şi datul din mâini şi din picioare într-o continuă roată de tiribombă, când vorbea, desigur, şi când cuvintele s-ar fi rostogolit şi mai repede în pustiu dacă unele n-ar mai fi rămas agăţate de câte un gest, dar şi acestea, dacă odată mai aveau vreun rost, acum se prefăceau în risipă goală, de agitaţie, de om bolnav incurabil. 

*pagini din romanul Ultimul bal la Şarpele Roşu.