PORTRET Cella Serghi, scriitoare din dragoste pentru Camil Petrescu. „Mă simţeam prinsă ca o muscă într-o pânză de păianjen. Caietul era alături“
0
Destinul Cellei Serghi se leagă indisolubil de scriitorul Camil Petrescu. Dragostea i-a aruncat într-un joc dur, în care avântul ei tineresc căuta fericirea lumească, iar cinismul şi precauţiile lui tocmai asta evitau. În schimbul unui certificat de căsătorie, Camil Petrescu i-a oferit lumea largă a literaturii, pe care Cella a îmbrăţişat-o deplin şi în care şi-a cufundat amărăciunile, neliniştile şi singurătăţile.
„Eşti cea mai sentimentală dintre toate falsele cinice şi ceea ce e mai grav e că ai sentimentalismul contagios. Sau poate e de vină şi întâmplarea, ceasul. (...) Cum au trecut anii, Cella! N-am ştiut atunci când am scris prefaţa că ea va cădea sub ochii tăi muiaţi în pânza amintirii. Da, în vara aceea ne-am cunoscut şi urzeala romanului era un motiv al convorbirilor noastre dintâi. Vorbeam despre munca mea de acasă, tolăniţi pe lespezile de la Lido. Pe urmă, după ce cartea a apărut, în noiembrie, eu am fost două luni bolnav... şi tu ai aflat şi mi se pare că te-ai speriat. Dar la urma urmelor, poate că n-a fost chiar aşa. Ceea ce e sigur e că erai blondă şi abia terminaseşi liceul. Ne cunoscusem tot la ştrand, la ştrandul Kiseleff, tu pe balustradă, cu părul auriu căzut pe jumătatea dreaptă a feţii, eu pe lângă duş. Dar să vorbim despre altceva...“
Trecuseră aproape trei decenii de când Camil Petrescu începuse să scrie romanul „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război“ (publicat în 1930) şi de când o întâlnise pe Cella Serghi. Trei decenii în care povestea lor de dragoste s-a contorsionat în atâtea feluri încât nu mai rămăsese decât literatura. În ianuarie 1954, Camil îi răspundea Cellei la o scrisoare, după ce ea îi spusese că i-a găsit cartea într-o librărie din Sinaia şi a recitit-o, avid, „pentru a câta oară?“, într-o singură noapte. În finalul scrisorii, ca un oftat neauzit, Camil o îndeamnă să schimbe subiectul discuţiei, dar pentru Cella, revenirea la începuturi, la întâlnirea cu el, era indispensabilă, căci a însemnat schimbarea întregii ei vieţi, intrarea într-o nouă lume, cea a marilor scriitori.
Foto: Camil Petrescu, la ştrand, în costum de baie, 1930; Sursa: lumeabuna.ro
Nora
Cine era Cella în acea zi de vară în care hazardul a dus-o în calea lui Camil Petrescu? Întâi de toate, se recomanda pe numele ei real: Cella Marcoff. Provenea dintr-o veche familie de origine bulgărească şi se născuse, pe 22 octombrie 1907, în Constanţa, dar familia a trebuit să se refugieze la Brăila şi, ulterior, la Bucureşti, odată cu intrarea României în Primul Război Mondial.
Aşadar, la începutul verii lui 1927, în viaţa Cellei s-au produs succesiv o serie de coincidenţe: a luat bacalaureatul, după care seara, a petrecut alături de nişte vecini. La această sindrofie l-a cunoscut pe Alexandru Finţi, actor şi viitor regizor – „Ştiam că zeii coborau uneori din Olimp şi se amestecau printre muritorii de rând, dar nu-mi închipuiam că un actor!... Juca în «Les enfants terribles», piesa lui Cocteau, în care avea un succes imens“. A doua zi, Cella s-a dus la ştrandul Kiseleff, recent deschis publicului. La un moment dat, sprijinită de o balustradă la etaj, îşi scoate pantoful să-l scuture de nisip, când, la parter, un cap bărbătesc iese din zona duşurilor şi-o ceartă cu degetul arătător. Era chiar Finţi. „Peste umărul lui au apărut nişte ochi albaştri, albaştri cum parcă nu mai văzusem. Am coborât în grabă cu pantoful în mână, încercând să mă scuz. Ochii albaştri mă priveau cu un fel de mirare şi încântare. «– Scriitorul Camil Petrescu!», mi l-a prezentat Finţi, cu importanţă, teatral, de parcă l-ar fi anunţat pe Ludovic al XIV-lea“, rememora Cella în volumul autobiografic „Pe firul de păianjen al memoriei“.
Cella era o fată pasionată de literatură, citea de plăcere scriitori români, fiind apropiată mai ales de Panait Istrati, Ionel Teodoreanu, Duiliu Zamfirescu, dar de Camil Petrescu n-auzise. Fascinată de privirea lui se cam pierduse cu firea, dar Camil părea să fie interesat de persoana ei. Cu o oarecare şovăială s-a prezentat: terminase studiile liceale şi avea de gând să se înscrie la Conservator, să devină actriţă. „«– Şi ce rol ai vrea să joci, dacă ar fi să alegi?» «– Nora de Ibsen!», am răspuns prompt, atât de prompt, încât a zâmbit şi a întinerit cu zece ani. Numai de nu m-ar întreba ce am citit din cărţile lui!“
Scurta întrevedere s-a încheiat cu Cella aruncându-se în bazin să înoate, iar Camil dispărând în mulţime. În zilele următoare, fata a colindat străzile Bucureştiului căutându-i cărţile, dar de cele mai multe ori auzea din partea vânzătoarelor: „Poate Cezar Petrescu?“.
Foto: Cella Serghi, în tinereţe; Sursa: anticariatuldenoapte.ro
„Să rămâi cum eşti acum!“
În fine, viaţa şi-a reluat cursul normal. În toamna acelui an, Cella s-a înscris la Drept şi s-a angajat secretară la un avocat, lăsând în urmă visurile de actorie. Ulterior, s-a căsătorit cu inginerul Alfio Seni, o alianţă pregătită de ceva vreme, dar o alianţă de nevoie. „Acasă auzeam: «– Dacă nu te poţi întreţine singură, va trebui să te întreţină cineva».“
Revederea cu scriitorul a avut loc tot la ştrand, la Lido, peste un an: „«– Nora! Te-am căutat peste tot. Şi la Conservator. (...) Te-am căutat la toate premierele.» «– N-am fost niciodată la o premieră.» «– În toate restaurantele, seara după spectacol, în toate barurile.» «– N-am fost niciodată într-un bar.» Numai de nu m-ar întreba dacă am citit vreuna din cărţile lui!“.
Inginerul şi scriitorul au fost prezentaţi şi chiar s-au împrietenit. Camil avea nevoie de consultanţă tehnică pentru roman, iar Alfio Seni a fost bucuros să-l ajute. Prezenţa lui Camil în preajma cuplului proaspăt căsătorit a devenit o constantă, de la seri la restaurant la interminabile partide de şah acasă la ei.
Îl conduceam până la Capşa. Simţeam că abia aşteaptă să rămână singur să-şi răsfoiască ziarele. Totul îl interesa. Pe mine, doar el. Nu mă chema să intru, să stăm de vorbă. Despre ce am fi putut vorbi acolo, în auzul, în văzul tuturor? Odată m-a întrebat cu totul neaşteptat: «Când vii la mine?». Am plecat fără să răspund. Am fugit. Cella Serghi, „Pe firul de păianjen al memoriei“
Cella era încântată şi îl găsea tot mai fascinant pe Camil, chiar cu micile lui neajunsuri: „Nu era înalt, şi asta îl supăra poate tot atât de mult cât şi surzenia (n.r. – în timpul războiului mondial, Camil Petrescu a fost afectat la o ureche). Avea un mers sacadat. Umerii înţepeniţi, ochii apropiaţi, atenţi, vrând parcă să audă cu ei şi protestând permanent, vehement, împotriva a tot ce se întâmplă în jurul lui, în ţară, în lume“, îl descria Cella în memorii.
Totuşi, pentru Cella, Camil avea o personalitate magnetică. În scurt timp, au devenit foarte apropiaţi, petreceau împreună timpul liber, la teatru, la film, la curse şi aiurea, iar ea a devenit confidenta şi sfătuitoarea lui. Pentru romanul „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război“, ea i-a sugerat cum să arate rochiile eroinei. „«– Dar ar trebui să ştiu cum e eroina, Camil.» «– Când avea optsprezece ani, semăna cu dumneata. Pe urmă s-a schimbat. Să rămâi cum eşti acum!»“ Mai târziu, când scria „Patul lui Procust“, ea a fost cea care i-a sugerat să introducă în roman scrisorile Doamnei T.
Foto: Cella Serghi a preferat ca portretul care îi apărea în fiecare volum publicat să fie din perioada tinereţii; Sursa: cleopatra-lorintiu.net
Mai bine „Moft“ decât „fosta nevastă
a lui Camil Petrescu“
Cella s-a îndrăgostit iremediabil de Camil. S-a înfiripat această dorinţă nebună de a fi unul pentru celălalt, doar ei doi, ca el să facă un gest radical şi să o ia din braţele soţului. Dar Camil nu făcea nimic. Doar când rămâneau singuri, se strecura lângă ea şi-i şoptea tandru: „Moft!“, căci aşa o alinta.
„Într-o clipă mă tachina, începea să se joace cu mine, să mă chinuie şi să mă descompună ca pe o jucărie, ca să-mi cunoască toate rotiţele, să fie ale lui. Dar el, nu al lor, nu al meu, el al nimănui. Nici măcar nu se teme, nu se apără. E sigur de el, sigur şi uşor ironic. Sigur şi puţin trist. Ca un om în faţa unei vitrine, admirând o bijuterie care-l fascinează. Ar vrea s-o aibă, dar ştie bine că asta nu se poate. (...) Dar pentru mine pământul s-a micşorat. E atât cât îl înconjoară pe el. Lumea e toată el“, scria ea în memorii. Pe lângă acel avânt al dragostei şi-a făcut loc în sufletul ei şi o oarecare tristeţe care punea stavilă impulsurilor.
Alfio Seni începuse să înţeleagă jocul lor, dar l-a tolerat, din cine ştie ce motive. Numai că în mintea soţiei lui se instalase dorinţa unui divorţ. Ceea ce s-a şi întâmplat, mai târziu. Cella şi Camil nu şi-au împlinit niciodată dragostea, au rămas în acea pendulare ludică şi tragică şi şi-au spus „prieteni“. Ea s-a recăsătorit cu judecătorul Ion Bogdan.
Spre sfârşitul vieţii a povestit cum a înţeles ea dragostea fără dragoste: „Experienţa cea mai grea de suportat: singurătatea în doi şi compromisul afectiv pe care uneori trebuie să-l facem. La adăpostul căsniciei eram ferită de capcanele vieţii. Dar am văzut şi cât de tristă e singurătatea în doi, cât de dureroasă“. În ceea ce priveşte relaţia dintre ea şi Camil Petrescu, s-a resemnat, la umbra înţelepciunii şi a înţelegerii diferenţelor care aduc împreună şi separă, în acelaşi timp, doi oameni: „Când eram tânără, mi se părea că dovada cea mai sigură că un bărbat te iubeşte este să te ia de nevastă. Pe Camil îl vedeam zilnic şi totuşi nu mă cerea de nevastă (aş fi fost în stare să divorţez şi să mă căsătoresc cu el). Mai târziu, am înţeles de ce n-o făcea: era pasionat de filosofie, era sărac... Şi-i mai bine că nu s-a realizat această dorinţă a mea, căci, probabil, n-aş mai fi fost eu, ci doar «fosta nevastă a lui Camil Petrescu»“, spunea ea în ultimul său interviu, acordat în 1992 lui Ilie şi Doinei Rad. Peste câteva luni, pe 19 septembrie 1992, avea să moară, la vârsta de 84 de ani, în apartamentul ei din Bucureşti, înţesat de amintiri, tablouri, cărţi şi scrisori.
Mă simţeam prinsă ca o muscă într-o pânză de păianjen. Caietul era alături. Vroiam să-i spun ce mă doare, ce mă nelinişteşte, ce simt. Scriam multe pagini sub forma unor scrisori. A doua zi îmi era ruşine de platitudinea lor. Rupeam foile din caiet, le mototoleam, le aruncam, după ce, cu ciudă, le făceam bucăţele. Cella Serghi, „Pe firul de păianen al memoriei“
„Trebuie să fii independentă, să ai un nume al tău“
Foto: Cella Serghi, portret realizat de Magdalena Rădulescu; Sursa: clasate.cimec.ro
Camil a fost cel care a introdus-o pe Cella în lumea literară a vremii. Ion Cantacuzino, Petru Comarnescu, Eugen Jebeleanu, Radu Boureanu, Cicerone Theodorescu, Mircea Eliade şi Liviu Rebreanu erau personaje obişnuite ale cercului lui Petrescu. Dar, dintre toţi, Mihail Sebastian a devenit un prieten apropiat al Cellei, după întoarcerea lui din Paris, în vara lui 1931. Discuţiile lor despre literatură şi filosofie s-au lovit, de câteva ori, şi de relaţia ei improbabilă cu Petrescu. „Camil e un celibatar convins! Să nu crezi că se va însura vreodată. (...) Dar să ştii că nimic nu-i mai primejdios decât să te însori cu o femeie inteligentă. Eşti pentru Camil o primejdie şi el ştie asta. Ascultă-mă pe mine! Camil trăieşte pentru opera lui. Femeile modifică destinul bărbatului, mai ales dacă e artist“, i-a spus Mihail Sebastian, încercând să-i spulbere iluziile despre o fericire tradiţională, despre o dragoste după canoanele vechi.
A scris la insistenţele lui Camil
Pe de altă parte, Camil Petrescu a început să îi spună tot mai des Cellei să se apuce de scris. „O cronică mondenă pe marginea unei premiere de teatru sau de cinema, a unui meci de fotbal, a unei gale de box. Trebuie să fii independentă, să ai un nume al tău. Îmi dau seama că avocatura nu te interesează. Dar o rubrică la o gazetă?“, i-a spus el într-o zi. Şi ea l-a ascultat. „El a fost cel care m-a îndemnat să scriu, să nu-mi risipesc viaţa. Camil era, pe atunci, scriitor şi eu nu eram. Camil ştia cât de greu se scrie şi eu nu ştiam. Şi totuşi, el m-a obligat, într-un fel, să devin scriitoare. Pentru asta îi sunt recunoscătoare.“
Cella a mai prins curaj când şi-a amintit de perioada adolescenţei, când era o elevă de nota 10 la limba română. „De fiecare dată aşteptam nesigură şi cu sufletul la gură rezultatul tezei. Îmi amintesc că, odată, profesorul meu, Garabet, a început cu nota 9. Nu eram eu! A coborât la 8. Nici acum... La 7. Începeam să fiu neliniştită. Nota 6, acelaşi lucru. Apoi scoate o teză cu nota 10 şi mi-o dă: «E primul 10 din cariera mea!», îmi spune. «Nici mie nu mi-aş pune 10. Eu n-am talent, pe când această teză e scrisă cu talent»“, povestea Cella în 1992. Visul ei fusese, totuşi, actoria, nu avea încredere în talentul ei literar. De altfel, regretele după ratata carieră în teatru au dispărut abia după ce şi-a văzut în vitrina librăriei primul roman, „Pânza de păianjen“.
El a fost cel care m-a îndemnat să scriu, să nu-mi risipesc viaţa. Camil era, pe atunci, scriitor şi eu nu eram. Camil ştia cât de greu se scrie şi eu nu ştiam. Şi totuşi, el m-a obligat, într-un fel, să devin scriitoare. Pentru asta îi sunt recunoscătoare.
Cella Serghi a publicat, la început, o serie de reportaje şi de cronici de teatru în revistele „Gazeta“ şi „Reporter“, sub pseudonimul Cella Marin. Primul reportaj a fost „Week-end în Bucegi, toamna“, un succes gazetăresc ce a fost urmat de altele, şi mai apreciate, „La baia de abur“ şi „Match de foot-ball“. Ulterior, a început colaborări cu alte reviste şi ziare, precum „Revista Fundaţiilor Regale“, „Universul“, „Viaţa românească“, „Femeia“, „Flacăra“, „Gazeta literară“. Totuşi, Cella n-a rămas multă vreme pe această traiectorie, a gazetăriei: „N-am perseverat prea mult în această direcţie, căci fiecare reportaj mă consuma enorm. Îmi luam foarte în serios meseria, aşa cum, de altfel, am tratat întotdeauna scrisul: cu multă dăruire. Fiecare articol din acea perioadă, dar şi de după aceea (căci de gazetărie nu m-am lăsat chiar de tot), îmi solicita concentrare maximă, echivalentă celei cu care aş fi scris o pagină de roman. Multe dintre aceste pagini au şi fost integrate în romanele mele de mai târziu“, le spunea ea soţilor Rad, în 1992.
Evadare la Paris
În 1934, ivindu-se oportunitatea de a pleca la Paris alături de o prietenă, Cella îşi face bagajele şi fuge de dragostea neîmplinită. „Am să plec, am să uit, are să-mi treacă, am să mă întorc vindecată.“ Camil Petrescu a ajutat-o cu toate pregătirile: i-a aranjat colaborări cu „Realitatea Ilustrată“ şi cu „România literară“, reviste cărora să le transmită cronici şi reportaje din Franţa; i-a cumpărat biletele de tren şi a iubit-o, în sfârşit. Vremea petrecută în Paris, nu i-a alinat prea tare suferinţele, însă aici, Cella a strâns suficiente poveşti şi experienţe cât să poată să-şi construiască romanele de mai târziu.
„Pe atunci eram foarte sigură că voi muri la 30 de ani“
Cella Serghi credea în romanul trăit, credea că „nimeni n-a moştenit niciodată nimic, afară de poveştile unor întâmplări de spaimă“. Era inspirată de autori precum André Gide şi Panait Istrati, care scriau clar şi la obiect, fără să nareze prea mult, fără să filosofeze prea mult. „«Pânza de păianjen» are chiar un motto din Gide. Mi se potrivea perfect, mai ales acea paranteză: «Car vous êtes triste, Laura» («Pentru că eşti tristă, Laura»). Ştiţi că din cauza acestui motto, la care n-am vrut să renunţ, romanul n-a fost reeditat şi a fost pus la index în biblioteci timp de 16 ani, din 1946 până în 1962?“, povestea scriitoarea, în 1992.
Cella n-a fost influenţată în scrierea romanelor de opera lui Camil Petrescu. Ba dimpotrivă, spunea ea: „De pildă, Camil n-a scris un singur cuvânt despre copilărie; or, ea este, la mine, o dominantă. Camil se jena să recunoască faptul că a fost sărac. Amintiţi-vă că Ladima a fost găsit cu 500 de lei în buzunar ca să nu se spună că s-a sinucis din cauza sărăciei. În scrierile mele, sărăcia este puternic marcată... În romanele, în piesele lui Camil, bărbaţii sunt superiori, femeile mediocre, cu un trecut dubios (cu excepţia Doamnei T.). La mine este exact invers!“.
Nici nu s-a apucat de scris romane pentru el. La începutul anilor ’30, tatăl ei a murit, iar evenimentul a marcat-o profund. S-a tot gândit la viaţa lui şi la viaţa familiei, la drumurile pe care i-au purtat istoria, sărăcia, nevoile. Atunci s-a hotărât să scrie un roman inspirat din viaţa ei: „Am fost atât de marcată, încât am hotărât să scriu o carte, o singură carte, ca o singură viaţă, a mea. Să las ceva în urmă. Pe atunci eram foarte sigură că voi muri la 30 de ani. Voiam să mor tânără, deşi nu mă consideram tânără la 30 de ani. De ce, nu e important. Era şi o modă atunci: se sinucideau tinerii, aşa, ca proştii, fără vreun motiv clar. Dar, mă gândeam, cum să plec de tot fără să las în urmă copilăria, marea, care a fost prima mea dragoste, tot ce am păstrat la opt-nouă ani în suflet, când am fugit din Constanţa? Paradoxal, ideea morţii, obsesia ei era un stimulent pentru viaţă şi pentru creaţie“.
„Eşti un scriitor“
În 1936, când a fost gata manuscrisul, primul căruia i-a cerut să-l citească a fost Mihail Sebastian, urmat de Liviu Rebreanu. Cel din urmă a asigurat-o, părinteşte, cu mâna pe umărul ei: „Eşti un scriitor“. „Sebastian ezita să-mi ia manuscrisul: «Camil n-o să-ţi ierte că nu l-a citit el cel dintâi»“.
Ea nu i-l dăduse pentru că se temea de critica lui şi de nesiguranţele ei de debutantă. Până la urmă, manuscrisul a ajuns şi la Camil Petrescu, care nota în jurnal: „23 decembrie 1936, noaptea târziu. Am cetit până după ora 2 (e deci 24 decembrie) romanul scris la maşină al Cellei Serghi. E de o bogăţie faptică, de o sensibilitate, de o autenticitate care depăşeşte cu mult tot ce aşteptam anul acesta de la ea... E totuşi mediocru prin incultura ei, e plin de gafe printre care una singură (dintre sute şi sute) ar îngropa o carte... Totuşi e un material care uşor prelucrat (pentru mine ar fi asta foarte uşor dacă aş avea timp) ar da o carte de mare succes“. Dur la critică scriitorul, dar lucrurile s-au desfăşurat în următorul fel: cartea a apărut în anul 1938, cu un scurt înscris pe copertă: „Liviu Rebreanu, Camil Petrescu şi Mihail Sebastian au recomandat Editurii acest roman“.
Idiosincraziile domnului Călinescu
Publicul a primit cu mare încântare opera Cellei şi numeroşi critici literari ai vremii au lăudat demersul ei. Au existat, însă, şi voci împotrivă – în general, adversarii scriitorilor care recomandaseră cartea. Un caz aparte a fost, totuşi, George Călinescu. Călinescu nu a făcut nicio recenzie romanului de debut al Cellei Serghi şi nici nu l-a inclus în „Istoria literaturii române“. Situaţia a fost generată de o gafă care a rănit orgoliul criticului literar. În 1938, Cella nu i-a trimis cartea cu dedicaţie – pur şi simplu, n-a ştiut de existenţa lui George Călinescu la Iaşi. Ulterior, Cella a aflat că George Călinescu obişnuia să treacă periodic pe la librăria Alcalay, unde verifica numărul de exemplare vândute din „Pânza de păianjen“ în comparaţie cu „Enigma Otiliei“, care apăruse în acelaşi an. „În 1938, critica s-a ocupat mai mult de «Pânza de păianjen», decât de «Enigma Otiliei». D.I. Suchianu, de pildă, îmi spunea pe atunci că G. Călinescu s-a supărat pe el, pentru că în «Le Moment», unde Suchianu colabora cu regularitate, a scris aşa de mult despre mine şi nu despre el. «Dar, zic, ai scris şi despre el!» Zice: «Da, dar mi-a spus: De ce ai scris mai întâi despre Cella Serghi şi pe urmă despre mine?!».
Foto: Apartamentul Cellei Serghi era înţesat de cărţi, tablouri şi tot felul de amintiri; Sursa: lumeabună.ro
Lucruri de neuitat
După publicarea romanului „Pânza de păianjen“, Cella se simţea un om împlinit. Nu dorea să devină scriitoare, să se afirme în literatură. Scrisese o carte şi considera că era suficient. Într-o zi, însă, se plimba pe strada Câmpineanu alături de Camil, când s-au întâlnit cu E. Lovinescu. „Dumneata ai scris «Pânza de păianjen»? Ştii că am cumpărat cartea de trei ori ca s-o pot dărui, căci mie nu-mi place să împrumut cărţi. Nu ţi s-a spus la Alcalay, la librărie, că te aştept la cenaclu?“, i-a spus atunci Lovinescu.
Invitaţia primită de Cella la „Sburătorul“ l-a determinat pe Camil să o ducă la prima cofetărie din drumul lor: „Şezi! Te-am adus aici pentru că nu vreau să uiţi niciodată că Lovinescu ţi-a spus că ai talent şi că eşti scriitoare. E un moment pe care nu trebuie să-l uiţi, fiindcă de la Maiorescu până la Lovinescu n-a existat un critic mai important“, i-a spus scriitorul.
Ajunsă la cenaclu, Cella a primit de la Lovinescu lovitura de graţie: „Ce ai de gând să mai scrii?“. Or, ea n-avea de gând să mai scrie nimic. Considera aventura încheiată. Totuşi, şi-a construit un răspuns pe loc: „Am să scriu o carte în care eroina mea va fi scriitoare şi vrea să fie scriitoare, pentru asta renunţând la orice altceva“.
Din acel moment, Cella Serghi a fost scriitoare de mare angajament şi anvergură, cu opere printre care s-a numărat „Cad zidurile“ (1950), roman reeditat sub titlul „Cartea Mironei“ (1965) şi, în final, „Mirona“ (1972), romanul promis lui Lovinescu. „Întrebată deseori care e cartea mea preferată, de care dintre eroinele mele mă simt mai legată, am răspuns fără ezitare: Mirona. Poate fiindcă mai mult pentru ea am suferit, pentru această carte pe care am scris-o împreună în nopţile în care timpul parcă înceta să mai curgă în clepsidră“, spunea Cella Serghi. Alte volume importante au fost şi „S-a dumirit şi Moş Ilie“ (1950), „Cantemiriştii“ (1954), „Genţiane“ (1970), „Iubiri paralele“ (1974), „Pe firul de păianjen al memoriei“ (1977) şi „Această dulce povară, tinereţea“ (1983).
În loc de epilog
Cella Serghi a trăit şi a creat în regimul comunist. N-a pactizat, însă a avut viziuni de stânga, ca mulţi alţi intelectuali, a filosofat pe marginea viabilităţii unui astfel de experiment socio-politic pus în practică de altfel de conducători decât cei din acele vremuri. În fine, Cella Serghi s-a adaptat timpurilor, a supravieţuit şi a creat. În 1992, apucând să vadă România la începutul tranziţiei, a lăsat un mesaj final în interviul acordat soţilor Rad, despre viitorul societăţii româneşti: „E bine că am scăpat de regimul comunist. O spun eu, care am crezut în ideea de comunism. S-au făcut în anii ’50 greşeli de neiertat. Pătrăşcanu, bogat, intelectual rafinat, cu atâtea calităţi, a fost închis de burghezie şi, apoi, asasinat de comunişti. Nu avem voie să repetăm aceste greşeli. Înţeleg că se petrec în toate domeniile schimbări, deschideri, însă, din păcate, la noi, acum, nu se mai munceşte. Şi asta este cea mai mare greşeală! Se chiuleşte! Păcat de tinerii care au murit, dacă lucrurile continuă aşa cum sunt. Să sperăm că nu-i decât o perioadă de trecere... Mesajul meu adresat tinerilor ar fi să muncească mai mult şi mai bine şi să simtă mai profund ceva pentru ţara asta...“.
Se încarcă comentariile...
