S-au scris ferpare lacrimogene, s-au căutat texte cu iz de ştiri de la ora 5, mizând pe reactualizarea performanţelor amoroase ale defunctei, Televiziunea Română a programat la repezeală un interviu “de colecţie” cu “marea dispărută”.

Mai nimeni nu a spus însă adevărul-adevărat. Şi anume că, aşa după cum bine scrie Tania Radu în articolul Stahanovismul erotic, antologat în cartea Chenzine literare (Editura Humanitas, Bucureşti, 2014), Nina Cassian “a trecut prin comunism degustându-i toate avantajele, dar şi-a cultivat, cu graţie unanim recunoscută, boema personală. Scriitoare mai curând celebră decât valoroasă, a ieşit din comunism cu uşurinţa cu care dezbraci o haină uzată şi a mers mai departe- în speţă, peste ocean, în lumea celor numiţi cândva căpcăunii din Soare-Apune, ghidându-se fără greş după steaua epicureică a încrederii în sine.”

Nina Cassian (foto dreapta) a debutat editorial la sfârşitul anului 1947. Mai puţin orientată politic decât se va dovedi ceva mai încolo, defel formată încă la şcoala versatilităţii pe care evoluţia ei din 1949 încolo va arăta că a absolvit-o în timp cu succes, viitoarea traducătoare a lui Hamlet, păşeşte iniţial cu dreptul într-o lume politico-literară în care era deja mai bine să preferi stângul. Placheta La scara 1/1 era, după spusele lui Nicolae Manolescu (cf. Istoria critică a literaturii române- 5 secole de literatură, Editura Paralela 45, Piteşti, 2007), “unul dintre cele mai promiţătoare volume de debut, într-un acut spirit modernist, în care puteau fi recunoscute lecturi (după chiar mărturisirea poetei) din Christian Morgenstern, Alfred Jarry, Max Jacob şi Ion Barbu.” Critici literari vigilenţi, precum Ovid S. Crohmălniceanu (el însuşi un formidabil caz de “răsucire” ideologică), dar nuli profesional aşa cum era Traian Şelmaru ( acelaşi Şelmaru s-a dovedit astfel şi în critica de teatru) au întâmpinat cu ostilitate cartea. Traian Şelmaru îi va dedica volumului un serial în Scânteia, rezultatul concret al atacului fiind interzicerea cărţii.

“Speriată şi cuminţită”, după cum scrie Alex Ştefănescu în tableta din nr. 13/2003 al României literare, tabletă apărută în excelenta serie La o nouă lectură, Nina Cassian va trece la citirea atentă a scrierilor lui Gorki, Molotov, Voroşilov, Jdanov şi, desigur, Stalin, se va dovedi fascinată de ‘’epopeea umanităţii” care a fost Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie, iar în 1949 îşi va confirma răspopirea, devenind un simplu “megafon al partidului” (Eugen Negrici- Literatura română sub comunism. Poezia I, Editura Fundaţiei PRO, Bucureşti, 2003), odată cu apariţia volumului An viu nouă sute şi şaisprezece. Un loc în care găsim poezii cam în felul următor: “Puterea sovietică îşi seamănă cântecele năvalnice/Şi-n fruntea ei, Lenin alături de Stalin/ Îmboldind să răsară mai repede, soarele/ Întind mâna către toate popoarele.”

Nina Cassian nu va putea să se abstragă “literaturii encomiastice destinată să slujească edificării, şi la noi, a mitului lui Stalin” (E. Negrici). Acestuia i-au fost dedicate  coruri, cantate, cântece de masă, declaraţii înflăcărate de iubire eternă, angajamente fierbinţi utemiste şi pioniereşti, ş.a.m.d. “Dar nu această uriaşă mobilizare de forţe ne uimeşte- scrie E. Negrici- ci faptul că nici unde altundeva nu vom întâlni o mai clară confirmare a adoptării modelului slavosloviei ortodoxe.” . “Nu, tineretul lui Stalin nu uită/Torentul aprins care-l leagă/De cei din octombrie.”, ne asigură Nina Cassian în nişte versuri despre care mai toţi cercetătorii vieţii literare de atunci ne înştiinţează că erau foarte bine plătite, asigurând o viaţă fără griji “emitentului” lor. Mai ales dacă erau publicate pe prima pagină a Scânteii. Şi erau.

Nu doar de Lenin, de Stalin şi de tineretul lor se va arăta fascinată contra cost şi într-o fabuloasă reorientare ideologico-literară viitoarea beneficiară postumă a unui delir funerar grotesc, consumat în aprilie 2014. Nina Cassian va descoperi şi frumuseţea, şi poezia şantierelor, despre care va scrie versuri şchioape ca acestea: “Tovarăşi din Şantierul Someşeni/V-am cunoscut ieri şi iată,/ Azi versurile vin singure să se-aşeze-n brigadă,/La rând, cu voi.” Promptitudinea, “iuţeala de mână”, cum îi spune Nicolae Manolescu, asigura, desigur, nu doar o plată mai bună, ci şi mai uşor un loc în cine ştie ce casă de creaţie asigurată de un partid ce ştia să-şi “omenească” propagandiştii. Dar cum societatea socialistă era cea a egalităţii, şi ceilalţi oameni ai muncii, mai exact fruntaşii ei, erau trimişi să îşi refacă forţele la malul mării: “Un om priveşte, stând pe malul gol/Înconjurat de marea frumuseţe/ Şi gânduri, necurmat, îi dau ocol/Ca pescăruşii-n zboruri îndrăzneţe.” Gândurile acelea erau, cum altfel?, remuşcările că fruntaşul nostrt şi-a părăsit, fie şi temporar, fie şi numai pe durata concediului legal, fie şi din motive de pensionare, tovarăşii de muncă: “Echipa de-acum ce-o fi făcând/Ce noi metode-n lipsa lui învaţă? Ziarele vorbeau despre izbânzi/ Izbânzi la care el n-a fost de faţă.” Noroc că despre ele, fruntaşul avea cum afla de la condeieri înaintaţi asemenea Ninei Cassian care, desigur, aşa după cum bine observa Monica Lovinescu în pagina de la care au pornit aceste însemnări, se manifestau, tot consistent tarifat, şi în articole de ziar.

Delirul funerar de care a avut parte Nina Cassian s-a asociat anul acesta cu cel editorial menit să îi facă o curioasă şi nesperată “dreptate postumă”, altei specialiste în năpârlire ideologică, Maria Banuş. Trecută la cele veşnice în iulie 1990 şi întrebându-se până atunci ci o obscenitate de care azi pare să fie iertată mereu de ce doar ei nu i se trece cu vederea perioada când a servit cu religiozitate regulat plătită prostituţia intelectuală a proletcultismului, cea care a debutat în 1937 cu Ţara fetelor, se vede reomagiată pe neaşteptate, postum, odată cu apariţia, în 2014, la Cartea Româmească, a două tomuri masive  reunite sub titlul Însemnările mele. Puţinii exegeţi care au încercat să contrapună elanului comemorativ-aniversativ bemolii necesari, impuşi de “partea ruşinoasă” a activităţii literare a Mariei Banuş au fost acoperiţi de glasuri puternice printre care cu neplăcere am regăsit acela de soprană de colaratură al venerabilei Nora Iuga.

În anii ’50, Maria Banuş şi-a răscumpărat cu o promptitudine de invidiat toate păcatele de dinainte de 1948. Mai întâi pe acela de a nu-l fi cunoscut mai devreme pe Stalin şi opera lui. “Cu urâtul ne-nveleam/De tine, Stalin, nu ştiam/Şi nici de ţara ta,/Cum că mărul înflorea.” Iar dacă Mihail Davidoglu îl descoperea pe Omul din Ceatal  ori poezia Minerilor, iar Horia Lovinescu demasca “citadela sfărâmată”, elogiind totodată conştiinţa înaintată a savantei Dinescu ori pe cea a doctorului ce îşi abandonează soţia frivolă pentru a sluji sănătatea oamenilor Deltei (Febre), Maria Banuş îl va pune la zid pe patronul căruia “lasă să i se vadă doar fizionomia de învins şi vestimentaţia, vorbind ca un pe nedrept umilit.” (E. Negrici) “Din jilţ adânc, din jilţ pufos/S-a ridicat un domn verzui/ Avea un frac de mort luxos/ şi ochii stinşi şi prea sătui. /Mi-aţi spus din fabrică să plec/Mi-aţi spus tâlhar. Călău mi-aţi  zis./ Şi arme n-am decât un cec ./Poate cu cecul v-am ucis?/ Eu, nemilos?Eu, un gingaş! Când văd un prunc rahitic fug/ Port oare chip de ucigaş,/De om care jupoi şi sug?”

Maria Banuş, ridicată de unii dintre lăudătorii ei de azi, la rang de model al delicateţii umane, în anii ’50, dărâma tot: “Adânc, tărnăcopul! Înfingă-se bine/  În tot putregaiul dughenii/ Şi monştrii cari latră în umbră, pe vine/ Sa-i mistuie focul gheenii.”

Când nu emitea incantaţii comunisto-vrăjitoreşti, şi o făcea într-o perioadă în care, după cum scria Alex Ştefănescu în România literară nr. 31/1999, “cititorii Mariei Banuş doar se prefac că o citesc, iar ascultătorii doar se prefac că o ascultă”, poeta vorbea Americii, în versuri care, recitite azi, par de un comic integral: “Ţie-ţi vorbesc, Americă, ţie/ Ochii tăi nelinştiţi îi privesc/ Faţa ta limpede- fără de fard – o privesc. ”

Nu doar Nina Cassian sau Maria Banuş au profitat cu vârf şi îndesat de ceea ce Monica Lovinescu numeşte într-un text provocat de apariţia Tezelor din iulie “vremea cea bună” căreia i “se spunea stalinistă, dar nu ne prea păsa de titlu.” De fapt, “s-ar fi putut numi oricum, tot nu eram convinşi. Am fi învăţat pe dinafară orice, numai să nu fie prea complicat. Şi nu era. Zeii pe de o parte: de lăudat. Duşmanii de alta: de atacat. Aveam listele. Ni se dădeau cuvintele să scriem. Lungimea frazei de respectat. Personajele de creat: pozitiv, negativ. Uneori, mai intervenea o schimbare. Dar, dacă eram înştiinţaţi la timp, nu era prea complicat. Riscuri mai erau, nu spunem nu. Şedinţele, denunţurile, turnătoriile. Regula era totuşi mereu aceeaşi. Să fim de partea călăului. Şi eram.”

Nu numai Nina Cassian şi Maria Banuş au fost de partea călăului. Dar parcă nimeni asemenea lor nu a avut parte de omagii postume precum cele din lunile primăverii- verii lui 2014. Semn că de o est-etică avem pe mai departe nevoie.