Pornind de la o pagină de Monica Lovinescu (1)

„O istorie a literaturii române pe unde scurte- 1960-1970”, volum postum al Monicăi Lovinescu, e o carte  despre care nu vom avea şansa de a şti vreodată dacă autoarea i-ar fi acceptat sau nu titlul propus de editura Humanitas şi de autoarea selecţiei textelor şi a prefeţei, Cristina Cioabă.

Oricum ar sta lucrurile, părerea mea e că respectiva carte înseamnă mai puţin decât promite titlul, dar mai mult, mult mai mult decât ne-am fi putut aştepta cei ce cunoaştem, fie şi numai în parte, activitatea strict de pe unde scurte a Monicăi Lovinescu şi felul în care şi-o evalua ea însăşi, cu maximă luciditate. O luciditate asupra căreia nu lasă nici un fel de îndoială paginile consistentului ei Jurnalul.

Sunt perfect de acord cu semnatara prefeţei, atunci când afirmă că ar fi profund nedrept să limitezi meritele cronicilor despre viaţa literară şi “turcirea cuvântului”, adică a instrumentului de expresie al scriitorului, despre prea multele asedii asupra acestora, asupra cuvântului şi a scriitorului, din anii de comunism, ca şi ale celor de carte, difuzate săptămână de săptămână în spaţiul emisiunii Actualitatea culturală românească, la valoarea lor morală. Citirea acestor contribuţii prin prisma exclusivă a est-eticii, principiu hermeneutic esenţial pentru Monica Lovinescu, şi negarea esenţei axiologice a judecăţii critice e, fără doar şi poate, nedreaptă şi, tare mă tem, reflexul gândului străveziu ascuns de mai pune o dată un semn de întrebare asupra importanţei scriitoarei ce a dublat-o pe ziaristă. Gând ce mi se pare expresia peste ani a supravieţuirii comunismului rezidual şi care se află într-o evidentă continuitate cu cele mai murdare atacuri la care a fost supusă Monica Lovinescu în paginile unor publicaţii care şi astfel şi-au asigurat o celebritate negativă. Mă gândesc, în principal, la Săptămâna, Luceafărul sau Flacăra şi la condeieri mizeri precum Eugen Barbu, Pompiliu Marcea, A. Silvestri, Dan Zamfirescu, Paul Everac, C. V. Tudor şi alţii asemenea lor. Dar a vedea în intimitatea proiectului dezvoltat de Monica Lovinescu în activitatea ei de la Europa liberă şi, mai apoi, în felul în care a fost acesta reformulat în numeroasele şi, fără doar şi poate, extrem de valoroasele cărţi apărute la editura Humanitas aspiraţii diacronice mi se pare un subiect ce invită la dezbatere.

Nu asupra acestor aspecte aş dori să insist acum şi aici. Ci asupra unui excelent text probând calităţile judecăţii critice a Monicăi Lovinescu, faptul că aceasta rezistă la proba timpului. Text inclus în O istorie a literaturii române pe unde scurte, rostit pentru prima dată pe unde scurte la 27 august 1982, şi care se referă la, pe atunci recent apăruta carte, Întoarcerea autorului a lui Eugen Simion. Text care, dincolo de sinusoidele ulterioare ale raporturilor personale dintre Monica Lovinescu şi semnatarul cărţii, îşi păstrează prospeţimea şi care mi se pare a fi revenit brusc în actualitate în urma unui deces şi a unor mai vechi ori mai recente apariţii editoriale.

În comentariul prilejuit de Întoarcerea autorului, Monica Lovinescu zăboveşte cu luare-aminte asupra multitudinii de aspecte abordate de Eugen Simion în cele patru părţi ale cărţii sale şi asupra impactului teoretic al abordărilor propuse de critic prin, până la urmă, reluarea discuţiei asupra a două metode critice aflate la antipozi. Şi aceasta fiindcă semnatara cronicii era perfect familiarizată cu tot ceea ce însemna şi înseamnă “noua critică franceză” şi cu fascinaţia acesteia pentru teorie. O fascinaţie ce risca să facă astfel încât critica să fie înghiţită de teoria criticii. 

Monica Lovinescu îşi acordă, însă, răgazul de a insista ceva mai mult, e drept, neabătut consecventă est-eticii sale, asupra unui pasaj cu valoare mărturisire găsit în cartea  lui Eugen Simion, dar şi asupra dezvoltării sale într-un  pasaj din carte, din care recenzenta citează amplu: După ce în prefaţă ne reamintea că “sfârşitul acestui veac dificil  readuce în discuţie, am impresia, responsabilitatea morală a creatorului” şi că “cel puţin pentru o vreme omul care trăieşte are severe obligaţii faţă de omul care scrie”, Eugen Simion nota: “Nu cred sau, mai bine zis, nu mai primesc cu atâta uşurinţă ideea că talentul are dreptul de a minţi”.

Confesiunea lui Eugen Simion şi bogatele ei dezvoltări argumentative îi prilejuiesc Monicăi Lovinescu o seamă de reflecţii din care îmi iau permisiunea de a transcrie fragment:

“În totalitarismul din secolul XX, scriitorului i s-a cerut însă să păcătuiască prin şi cu instrumentul lui de creaţie: cuvântul. Adevăratul păcat- ca şi adevărata răspundere-  a unui scriitor se săvârşeşte împotriva cuvântului şi în funcţie de el. Scriitorul a fost împins (în momentele cele mai grave, obligat) să mintă, să scrie ceea ce nu credea, să descrie ceea ce nu vedea. Să înlocuiască realitateaq, desfigurând-o şi umilind-o prin ideologie. Atâtea tone de cărţi mâzgălite de minciună au fost aruncate, aproape imediat ce au fost scrise, în crematoriile uitării, încât scriitorii, cei hotărâţi să colaboreze mai departe cu minciuna, au găsit, în general după ce perioadele de teroare pură încetaseră, un alt subterfugiu: să pună cuvântul să mintă mai ales la gazetă, în perisabil, şi să nu accepte domnia acestei minciuni în operă. Pe de o parte deci articolul de ziar, prin care dai cezarului mai mult decât îi aparţine, pe de alta cartea, unde minciuna să nu fie sau să fie cât mai puţin privilegiată. Numai că peniţa rămânea aceeaşi: cu o singură cerneală (de fapt, o singură conştiinţă) nu poţi obţine două culori diferite ale scrisului. Şi am asistat la un fenomen neaşteptat, simplu ca morala unei fabule: operele- chiar aşa păzite, privilegiate în această imposibilă dedublare- s-au ofilit din punct de vedere estetic, pentru că erau rezultatul unei sfidări a eticii. Pentru scriitor, în orice caz, la început a fost Cuvântul, şi respectarea lui e primul dintre comandamente. Încălcarea lui se plăteşte- cel mai adesea- cu neperenitatea operei. ”

Justeţea celor scrise mai sus de Monica Lovinescu apare limpede dacă aruncăm o privire, de pildă, asupra ce se mai joacă sau, mai degrabă, nu se mai joacă din dramaturgia românească scrisă după 23 august. Spre deosebire de celelalte genuri literare ce au mai chemat la “revizuiri”, cum le spunea Ion Simuţ, primul critic care a atras atenţia asupra necesităţii operaţiunii, sau “revizitări”, cum a propus să fie numite ele Mircea Martin, puţine scrieri destinate scenei, adesea supra- lăudate în anii comunismului,  au putut trece proba timpului. Nu mă gândesc, desigur, la scandalos- conjuncturalele piese ale unui Mihail Davidoglu, Aurel Baranga sau ale zelosului lui colaborator, N. Moraru. Nu mă gândesc la Paul Everac care a reuşit să păcălească o lume întreagă prin meşteşugul lui indiscutabil, un meşteşug ce i-a făcut pe unii să nu bage de seamă câtă otravă se ascunde, de pildă, în Fluturele pe lampă, ce a a avut parte de o montare grandioasă, longevivă şi lăudată şi ea, şi piesa. La acel Paul Everac care, prin tot ceea ce a scris la gazetă ori a vorbit la radio şi la televiziune, şi înainte, şi după 1989, a confirmat-o pe Monica Lovinescu. Nu mă gândesc nici la Eugenia Busuioceanu sau la scrierile securiştilor travestiţi în dramaturgi Elena şi Nicolae Roşu.  Dacă luăm drept adjuvant bibliografic o carte altminteri utilă precum Istoria dramaturgiei române contemporane a lui Mircea Ghiţulescu  şi comparăm tabla ei de materii cu ceea ce s-a mai regăsit în repertorii după decembrie 1989, rezultatul e dezolant. Gândul mă duce mai întâi la D. R. Popescu, căruia mărturisesc că aş fi vrut să îi văd înscenată dificila, textualista şi respinsa de cenzură Domnul Montaigne bea ape minerale.La Ecaterina Oproiu al cărui simpatic feminism nu a scăpat-o de piatra de moară a colaborării sale cu comunismul şi cu cultul personalităţii lui N. Ceauşescu şi al consoartei sale, ce au făcut de necitit în anii ’80 Cinema, o revistă odinioară bună.

Nici măcar atât de problematizantul Horia Lovinescu, cu ceea ce a avut mai bun în creaţia lui- iar mai bunul acesta nu se rezumă la Jocul vieţii şi al morţii în deşertul de cenuşă, ci poate fi extins, în opinia mea, şi la o piesă cu destin nefericit precum Omul care şi-a pierdut omenia ( a nu se confunda cu încropeala cu securişti Omul care… a aceluiaşi Horia Lovinescu) nu a trecut examenul “crematoriului”. Trist e că, aşa după cum aflăm din Jurnalul Monicăi Lovinescu, Horia Lovinescu avea sentimentul ratării şi, de vreo câteva ori, şi-a exprimat teama de a fi dispreţuit de verişoara lui de la Paris. “Cazul Horia Lovinescu” e încă şi mai relevant pentru ideea că niciodată demisia morală nu poate trece proba timpului, nu primeşte iertarea şi că nicidecum conjuncturalul nu poate răspunde nici măcar necesităţilor altui conjunctural, fie el chiar cu semn  schimbat, prin ceea ce s-a întîmplat cu spectacolul Al patrulea anotimp de la Teatrul “Nottara”. Un spectacol a cărui premieră a avut loc în toamna lui 1989. Cum în piesă era vorba, e drept, apăsat ideologizat, despre o “răspântie” şi- ne place sau nu- actul de la 23 august a fost una, oricare ar fi perspectiva istorică din care l-am privi- în ianuarie-februarie 1990 s-a aproximat, în mod eronat, că spectacolul, defel rău, cu un Dragoş Pâslaru în mare formă, poate rezista. Nu a făcut-o.

Şi ca să probăm că Monica Lovinescu era nu doar o est- eticiană, ci chiar un critic cu gust, să amintim că în puţinele ei cronici consacrate literaturii dramatice a arătat o intuiţie fără cusur aplaudând sorescienele Iona, şi azi în repertorii, sau Există nervi.

                                                                                 ( Va urma)