Poezie religioasă şi nu prea

Tudor Arghezi, pe numele real Nae Theodorescu (21 mai 1880-14 iulie 1967)

Una dintre cele mai dezbătute probleme literare a fost (şi a rămas) dacă Arghezi este ori nu un poet religios.  S-a consumat multă cerneală pe marginea acestui subiect, inclusiv în anii „Epocii de Aur”, când o discuţie despre religie nu era pe deplin liberă.

Arghezi fiind un autor de prim-plan, iar versurile sale suficient de cunoscute pentru ca nu numai specialiştii, ci şi publicul mai larg să aibă o bună reprezentare a referentului, era chiar incitantă discuţia: este Arghezi, autor de psalmi, un poet religios? Sau particularităţile poeziei sale, lexicul colţos, turnura de rebeliune a unor versuri, îndrăzneala dusă până la blasfemie îl duc departe de o zonă a liricului religios în care Voiculescu intră mult mai firesc?

Ovid S. Crohmălniceanu, care i-a dedicat lui Arghezi pagini critice pătrunzătoare şi la rândul lor curajoase, nota paradoxul că a vrea, precum psalmistul arghezian, să pipăi dumnezeirea şi să urli „este!” e cel mai bun mijloc de a o anula. Când planurile se întâlnesc şi Dumnezeu poate fi atins ca oricare muritor, însăşi ideea de Dumnezeu se pierde. Transcendentul nu este pipăibil. De aceea, Crohmălniceanu forţa nota interpretării şi numea religioase nu versurile din psalmii arghezieni, ci pe cele dintr-o poezie precum Har, în care subiectul liric e dat de umilii noştri… cartofi. Să recitim Har:

Îmbrăcaţi în straie de iască

Sunt gata cartofii să nască.

S-au pregătit o iarnă, de soroc,

Cu cârtiţele la un loc,

Cu întunericul, cu coropijniţa şi râmele

Şi din toate fărâmele

Au rămas grei ca mâţele,

Umflându-li-se ţâţele.

Auzi?

Cartofii sunt lehuzi.

Ascultă, harul a trecut prin ei

Virginal, candid şi holtei,

Dumnezeieşte.

Cel-de-Sus şi din veac binevoieşte

Să-şi scoboare sfintele scule

Până la tubercule,

Şi pentru negul cartofilor cald

Face descântece, ca pentru smarald.

Într-o noapte

Li s-au umplut straiele cu lapte

Ca să-şi hrănească un pui/ În fiecare vârf de cucui.

Coropijniţa şi râmele lui Arghezi

Importantă, aici, nu este atât menţionarea Creatorului, cât revelaţia că El face şi desface o germinaţie a vieţii. Personajele lui Arghezi sunt atât de modeste şi de ne-poetice, încât puţini autori ai noştri s-au încumetat să facă versuri cu ele: cârtiţele, coropijniţa, râmele apar rar în lirica autohtonă, fiindcă privirea noastră bate departe şi poezia trebuie să fie cu lună, cu stele şi cu cerul de un albastru ca ochii iubitei. Or, când vine Arghezi cu coropijniţa şi râmele lui şi ajunge la cartofii borţoşi, pare că textul va fi orice altceva decât un exemplu de lirică religioasă.

Şi totuşi, dacă reflectăm mai mult asupra problemei, e posibil să ajungem şi noi la aceeaşi concluzie cu a lui Crohmălniceanu. Începe să ne displacă poezia afişat şi ostentativ religioasă, canonică la propriu şi la figurat, plină de îngeri şi mustind de credinţă; şi în care totul se urmează după o linie cuminte şi tradiţionalistă. Încep să ne displacă şi micile abateri de la linie, făcute programat  şi controlat de poetul care vrea să demonstreze complexitatea gândirii sale, înainte de a reveni la matca dreptei credinţe. Asemenea cuminţenii şi îndrăzneli de manual nu ilustrează nici marea poezie, nici credinţa însăşi: prima impredictibilă, a doua ne-negociabilă, şi ambele de o adâncime ce dă vertij.

Căci, da, rebelul Arghezi e religios în poemul lui cu cartofi, pe când ortodoxul Ioan Alexandru nu prea este în atâtea şi atâtea poezii cu imagerie si broderie strict-religioasă. Să vedem şi câteva versuri ale „fratelui” Alexandru, citate admirativ de Dan C. Mihăilescu în noua şi frumoasa lui carte de la Humanitas:

Sunt numai imn şi laudă şi plâns

Şi numai lire în neştire

Şi numai crini îmbălsămând

Obrazul tânărului Mire

Sunt numai fluturi şi lumini

Şi numai pururea Mireasă.

Sau:

Iubirea nu-i decât a şti

Să te retragi în ceasul cuviinţii

Când clopotele cad pe cer

Şi-ţi cer luminile fiinţii.

Dacă Arghezi are şi fiere, nu numai în pamfletele lui ucigătoare, ci şi în Flori de mucigai, Alexandru are cam multă miere – şi a citi în suită asemenea poezii ar avea efectul invers celui scontat de poet. Cuminţenia poeziei religioase o fi făcând-o să fie religioasă, dar o face să nu mai fie poezie.

Fir direct cu Dumnezeu şi îngerii pe palier

Căci merită să vedem poezia religioasă ca pe o zonă a problematizării şi a meditaţiei încordate, a revelaţiei îndelung amânate şi a mântuirii improbabile, iar nu ca pe una confort I, având fir direct cu Dumnezeu şi îngerii pe palier. Poezia religioasă exclude, după mine, decorativul şi conformismul tematic, imaginea-standard, clişeul. Ea explorează cu instrumente specifice un orizont atât de înalt şi de uluitor, încât numai de versuri modeste, dar comme il faut, nu e nevoie aici şi acum. Poezia religioasă nu e despre un Dumnezeu luat în posesie în versuri „ce din coadă au să sune”, ci despre omul care, căutându-L, are fie neputinţa tragică, fie fericirea extatică a (ne)întâlnirii. A scrie poezie religioasă este de aceea foarte dificil – şi industrioşii domeniului nu-mi inspiră prea multă încredere. Ce diferenţă între ei şi Blaga:

Portarul înaripat mai ţine întins

un cotor de spadă fără de flăcări.

Nu se luptă cu nimeni,

dar se simte învins.

Pretutindeni pe pajişti şi pe ogor

serafimi cu părul nins

însetează după adevăr,

dar apele din fântâni

refuză găleţile lor.

Arând fără îndemn

cu pluguri de lemn,

arhanghelii se plâng

de greutatea aripelor.

Trece printre sori vecini

porumbelul sfântului duh,

cu pliscul stinge cele din urmă lumini.

Versurile lui Blaga citate aproape integral sunt din Paradis în destrămare şi au curajul, ca şi cele ale lui Arghezi, de a fi poezie religioasă fără să fie poezie religioasă.