Poetul Andrei Novac: „Dumnezeu este probabil cea mai frumoasă poezie care poate fi scrisă vreodată“

Poetul Andrei Novac: „Dumnezeu este probabil cea mai frumoasă poezie care poate fi scrisă vreodată“

Andrei Novac

Andrei Novac (35 de ani) e nominalizat, în cadrul Galei Tinerilor Scriitori 2019, la Premiul "Tânărul poet al anului 2018" pentru volumul „Prin inchisori şi prin libertate“, care este  unul dintre cele mai bine vândute titluri de poezie de la Cartea Românească din 2018. „Gala Tinerilor Scriitori&Cartea de poezie a anului 2018“ va avea loc pe 15 ianuarie, de la ora 16.00, în Aula Bibliotecii Universitare.

Ştiri pe aceeaşi temă

Prin închisori şi prin libertate propune un discurs poetic surprinzător de unitar. O înşiruire de termeni-refren (închisoare, sensibilitate, vis, umbre, moarte, tăceri) extrage esenţialul unei scriituri centrate pe intensitate. În căutarea profunzimii sunt folosite metafore şi comparatii ce niciodată nu vor friza derizoriul. Spectrul redus de culori adânceşte viziunile-cărti poştale doar atât cât ele să nu devină patetice. Un expresionism bine temperat, dar cu miză majoră“, apreciază Felix Nicolau.
 
„Intensitatea lirică a asumării statutului de literat (de exceptie a rostirii) nu îl aşază pe Andrei Novac sub semnul unei generaţii sau promoţii literare, ci sub semnul unei geografii literare fericite“, subliniază Cornel Ungureanu.

„Adevărul“: Ce înseamnă să fii poet în România anului 2018?

Andrei Novac: A fi poet înseamnă să poţi să trăieşti poezia cu adevărat. Nu cred că există un spaţiu al poeziei care să fie delimitat de graniţe. Literatura română a avut şi are poeţi cu adevărat valoroşi, poezia românească este una autentică, pură la modul absolut. Aici au trăit şi au scris poeţi ca: Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Virgil Mazilescu şi lista este mult mai lungă. În schimb, este adevărat, lumea s- a schimbat foarte mult. Astăzi poezia şi poeţii nu prezintă un interes decât pentru foarte puţini, cu toate astea, poezia este cea mai frumoasă formă a libertăţii.

Spuneaţi, într-un interviu, că aţi scris prima poezie la 15 ani. Cum v-aţi descrie evoluţia de atunci până astăzi?

S-au schimbat foarte multe lucruri de atunci, unul singur nu s- a schimbat, poezia a fost şi o să rămână pentru mine singurul mod de existenţă care mă salvează de fiecare dată

Ce i-aţi recomanda unui foarte tânăr poet, aflat, acum, la început de drum?

Să citească şi să scrie, să nu se oprească niciodată şi mai ales să creadă în ce face. Să creadă că face cu adevărat un lucru foarte important, poate cel mai important. Dacă nu se întâmplă toate astea este inutil. Literatura şi poezia, în special, înseamnă un consum continuu, o luptă pentru a găsi resursele necesare care să te ducă mai departe, e o zbatere care îţi dă mereu viaţă.

Care sunt poeţii care v-au format, cărora le datoraţi ceva din scrisul dumneavoastră?

Nichita Stănescu, Virgil Mazilescu, Lucian Blaga, George Bacovia…

Cum se împacă scrisul de poezie cu meseria de profesor, editor, funcţionar într-o instituţie culturală?

 Profesoratul nu este o meserie,  este un dar. Pentru a scrie şi pentru a putea preda la catedră îţi trebuie har. Cele două activităţi sunt parte a existenţei tale, fără de care nu poţi să mergi mai departe. A fi funcţionar într-o instituţie de cultură este parte din viziunea mea asupra rolului intelectualului, care trebuie să lupte pentru ceilalţi mai mult decât o face pentru propria lui operă.

Vocaţia de intelectual autentic, care să reprezinte şi un reper în societatea în care trăieşte, devine mai importantă decât orice într-o lumea plină de indiferenţă cum este cea în care trăim.

Aţi publicat până acum opt volume de poezii. Sunteţi poetul unei singure voci, cu amprenta puternică, cu variaţiuni sau fiecare nou volum aduce o nouă tonalitate în scrisul dumneavoastră?

Cred că fiecare volum aduce o nouă tonalitate, dar poezia are aceeaşi încărcătură, aceeaşi profunzime absolută. Schimbările sunt generate în mare parte de o evoluţie firească a vieţii şi imanenţa morţii, cu pierderi şi lucruri câştigate, toate conducând către adevăr şi importanţa lui esenţială.

Vă place să citiţi în public, să fiţi – cum se spune azi – un performer? Ce vă aduce lectura faţă în faţă cu publicul dumneavoastră, cu cititorii?

 Lectura în faţa publicului este foarte importantă, ea îţi aduce automat contactul direct cu oamenii. Mai mult decât atât, am folosit aproape de fiecare dată acest prilej pentru a putea aduce în atenţia celor aflaţi în faţa mea alte, şi alte nume de scriitori care sunt plecaţi dintre noi. Pomenirea lor este pentru noi sursa de viaţă de care literatura română are în permanenţă nevoie, hrănirea ei este vitală pentru tot ce urmează să se întâmple.

 Fiindcă dumneavoastră aveţi şi un îndelung exerciţiu critic, vă propun un joc: să încercaţi să vă comentaţi critic urmatorul poem din cel mai recent volum al dvs., Prin închisori şi prin libertate: „nu dau foc la nimic/ dau târcoale imaginaţiei mele/ şi merg mai departe,/ eu lupt,/ mă îmbrac în tot ce este/ viu (azi, după atâta timp)”.

Acest poem este o definiţie a mea. În text este vorba despre lupta continuă pentru libertate pe care o duc mereu, în care am rămas ancorat şi o să rămân până la capăt, aici nu există limită şi nici nu există capăt.

Libertatea nu poate să îţi fie dată de nimeni, pentru libertate lupţi, suferi, mori dacă este cazul, libertatea este certitudinea că există Dumnezeu.

Credeţi că poetul ar trebui să fie, astăzi, activ social, cultural sau – din contra – e mai bine să rămână în turnul de fildeş al scrisului său?

Cred că la această întrebare am răspuns puţin mai sus, un poet trebuie să se implice social, trebuie să genereze curente de opinie, trebuie să lupte şi să dăruiască energie cauzelor adevărate.


 Ce poeţi, dintre cei care încă scriu şi publică astăzi, vă plac?

 Îmi plac foarte mulţi poeţi dintre cei care scriu şi publică azi şi nu cred că pot să îi enumăr pe toţi aici. Aşa cum am mai spus, poezia românească a avut şi are voci puternice şi autentice.

Unde se termină poezia şi începe viaţa? Unde se termină viaţa şi începe poezia?

Viaţa începe şi  se termină întotdeauna, poezia nu începe şi nu se  termină niciodată, ea există în tot ce înseamnă libertate absolută, în tot ce înseamnă consum şi epuizare în cea mai frumoasă îmbinare posibilă.

De unde vine slăbiciunea dumneavoastră pentru tot ceea ce înseamnă cultura de dincolo de Prut?

Basarabia ţine de identitatea mea, alături de Constantin Brâncuşi, restul sunt opţiuni.

Ce înseamnă literatura închisorilor şi libertatea din închisoare? Cum l-au găsit pe Dumnezeu scriitorii închisorilor?


Depinde despre ce fel de închisoare vorbim, libertate există oriunde atâta timp cât te raportezi corect la Dumnezeu. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu literatură, fără libertate nu poate să existe literatură adevărată, nu se poate pur şi simplu. Pe Dumnezeu nu îl găseşti, el este peste tot, în fiecare lucru din jurul nostru, în tot ce înseamnă viaţă. Dumnezeu este probabil cea mai frumoasă poezie care poate fi scrisă vreodată.

 

Sunteţi din 2013 doctor în Filologie al Universităţii de Vest din Timişoara cu o teză despre generaţia 70 şi – aflăm din titlul lucrării care a devenit, ulterior, o carte, publicată la Editura Vremea, în 2016 – mai ales despre un reprezentant mai puţin cunoscut al ei, anume Valentin Taşcu. De ce „cazul Valentin Taşcu”?

 Valentin Taşcu se distinge într–un mod fermecător de generaţia din care face parte poate şi datorită faptului că în spatele boemităţii sale de un firesc absolut se ascundea o muncă literară şi de cercetare fabuloasă pentru un om care abia depăşise şaizeci de ani. Activitatea sa ştiinţifică atinge aproape toate sectoarele esenţiale ale acesteia, consecvenţa este cea care i–a lipsit, probabil, şi lipsa interesului de a se implica decisiv de multe ori, peste toate, cu siguranţă, a fost şi dorul de ducă al lui Valentin Taşcu, dor care a lăsat prin fiecare loc prin care a trecut urme adânci şi esenţiale în domeniul cultural şi nu numai. Din păcate, multe dintre ele au rămas încă prea puţin vizibile, asta nescăzând cu nimic meritele şi efectul lor.
Ultima sa perioadă de viaţă a fost marcată de o descoperire pe care, până în ultimul moment, a considerat–o esenţială, lumea Gorjului, o lume pe care nu o putuse stăpâni nici măcar Constantin Brâncuşi, a sperat că o să răspundă la gesturile sale de o suavă nobleţe pe care a încercat, şi în mare, a reuşit să le facă faţă de ea.
Au existat o serie de planuri pe care le avea pentru a da o mai mare vizibilitate zonei din punct de vedere cultural, în acest sens dorea crearea unui Academii Culturale Constantin Brâncuşi, care să înceapă să funcţioneze la Târgu–Jiu, doar că viitoarea capitală balcanică a culturii avea să îi demonstreze că nu era pregătită pentru aşa ceva, din niciun punct de vedere. Cu toate acestea, a reuşit, în anul 2005, să înceapă unul din cele mai importante proiecte ale sale, crearea unei secţii de arte plastice în cadrul Universităţii Constantin Brâncuşi, începând cu acel an a fost decanul acelei secţii, renunţând la catedra sa de la Facultatea de Litere.

În vara anului 2008, anul în care Valentin Taşcu a murit, prima promoţie a Secţiei de Artă ieşea de pe băncile facultăţii, examenul de licenţă avea să fie susţinut în stilul caracteristic al lui Valentin Taşcu, chiar în casa de vacanţă a sa de la Tismana, loc care îl făcea să creadă că se relansase în literatură. I s–a părut esenţial să sprijine mişcarea literară prin publicarea a numeroase cronici de carte ale apariţiilor semnate de scriitorii din Târgu–Jiu. Organizarea de întruniri artistice la casa sa din Tismana, acolo unde plănuia că o să se relanseze atunci când se va pensiona, devenise ceva obişnuit. Proiectul pe care îl începuse la Universitate avea să fie definitivat de una dintre cele mai mari donaţii de carte pe care, probabil, instituţia avea să o primească vreodată (15.000 de volume cu ajutorul Rodicăi Paleologu, de la Paris), donaţie datorită căreia atât  Universitatea, cât şi Biblioteca Judeţeană au trebuit să înfiinţeze noi secţii, din păcate, niciuna din ele nu îi poartă numele. În ceea ce priveşte activitatea sa literară, creaţia lui  Valentin Taşcu se distinge de generaţia din care face parte, o generaţie care a avut marele dezavantaj de a se afla după fermecătorii scriitori ai generaţiei ’60 (Nichita Stănescu, Ana Blandiana, Adrian Păunescu) şi înainte de zgomotul şi agitaţia generaţiei ’80 (Mircea Cărtărescu, Florin Iaru, Ion Stratan), astfel că a existat o uşoară neglijare a acestei generaţii care are în rândurile ei scriitori de prim raft, pe care, în marea ei parte, istoria literară îi plasează într–una  din cele două generaţii. Valentin Taşcu este coleg de generaţie cu scriitori foarte importanţi, mulţi dintre ei ar putea fi catalogaţi ca fiind aşa numiţii scriitori care nu pot să fie încadraţi în nicio generaţie literară. La o analiză amănunţită a operei sale, Valentin Taşcu poate să fie încadrat foarte uşor în această categorie de scriitori, reuşind să dea o notă personală fiecărui text literar pe care l–a semnat, de la cronicile literare, la cronicile de artă sau de teatru şi până la poezie şi roman, mai mult decât atât, a reuşit să dea naştere unor artificii literare demne de luat în seamă. Aş putea spune că proiectul cultural al lui Valentin Taşcu la Târgu–Jiu a eşuat doar în ce îl priveşte, pentru că, din păcate, a fost singurul care nu a putut să beneficieze de eforturile muncii sale,  viziunea sa culturală amplă nu a putut să aibă ecoul dorit. Mai mult decât atât, indiferenţa cu care au fost tratate reuşitele şi încercările sale culturale a dus spre finalul vieţii sale la o resemnare în privinţa propriei persoane.

Volumul „Regula timidităţii“, nominalizat la Premiul Academiei pentru poezie „Mihai Eminescu“

Andrei Novac s-a născut în 1983, în Târgu-Jiu. Este licenţiat în istorie al Universităţii de Vest din Timişoara, Facultatea de Litere, Istorie şi Teologie şi doctor în filologie. A publicat în majoritatea revistelor de cultură din România. Din mai 2009, este membru al Uniunii Scriitorilor din România. A publicat volumele: Poezii (2000), editura Newest Tg- Jiu; Miez de talpă (2003); A nouăsprezecea inimă de înger (2003), Editura Eurostampa Timişoara; Vârsta sării (2006), Editura Muzeul Literaturii Bucureşti; Locul în care întorc tramvaiele (2008), editura Timpul Iaşi; Aceiaşi (2011) , Editura Brumar Timişoara; Regula timidităţii (2016), editura Paralela 45 Piteşti; Valentin Taşcu, solitarul promoţiei 70 (2016), Editura Vremea Bucureşti; Regula timidităţii( ediţie în limba franceză) (2017), editura Vinea Bucureşti; Prin închisori şi prin libertate, editura Cartea Românească Bucureşti. Este lector universitar în cadrul Universităţii Creştine „Dimitrie Cantemir” din Bucureşti şi directorul Centrului Cărţii din cadrul Instituitului Cultural Român. volumul „Regula timidităţii “ a fost nominalizat la Premiul USR, filiala Timişoara, în 2016, şi la Premiul Academiei pentru poezie „Mihai Eminescu“ pentru 2016.

citeste totul despre: