Poeto-etica lui Wajdi Mouawad

Cum-necum, intenţia de a aşterne pe hârtie câteva gânduri prilejuite de lectura cărţii de dialoguri dintre Wajdi Mouawad şi Sylvain Diaz „Totul este scriitură“ (Editura Nemira, Bucureşti, 2018) îmi impune două întoarceri în timp.

Prima mă duce cu gândul la una dintre ediţiile de acum aproape zece ani a Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu, atunci când, sub egida secţiunii Spectacole-lectură, a fost citită una dintre cele mai frumoase piese de teatru despre care am ştiinţă că a fost scrisă în ultima vreme, E vorba despre Incendii, la care, de altfel, se fac cele mai multe referiri chiar şi în cursul dialogului dintre regizorul şi dramaturgul de origine libaneză de ani buni stabilit în Franţa Wajdi Mouawad şi Sylvain Diaz. O piesă în care descopeream şi poveste, şi emoţie, care, la rândul lor, devin subiecte de conversaţie pentru protagoniştii cărţii.

De abia în anul 2014, scrierea lui Wajdi Mouawad a intrat în repertoriul unei instituţii de spectacole din România- e vorba despre Teatrul Maghiar de Stat „Csiky Gergely“ din Timişoara- acolo unde regizorul Radu) Alexandru Nica a realizat una dintre cele mai bune creaţii din cariera lui. Nominalizată la premiile UNITER, însă neselecţionată la Festivalul Naţional de Teatru. Dacă informaţia mea este corectă, piesa nu a mai atras atenţia decât unei tinere regizoare, Irina-Alexandra Banea, care a montat-o într-un spectacol de absolvenţă găzduit de Laboratorul de noapte al Teatrului „Bulandra“.

În cadrul ediţiei din anul 2018 a aceluiaşi FITS, atunci când editura Nemira a lansat cartea, apărută în traducerea Mihaelei Stan, lui Wajdi Mouwad i-a fost decernată o stea pe Aleea Celebrităţilor din Sibiu.

Cea de-a doua întoarcere în timp este mult mai îndepărtată, aş spune chiar şi mai categorică. M-am întors, vrând-nevrând, în anii studenţiei mele, pe vremea când încă erau la mare preţ cuvinte cvasi-sacrosancte precum text, scriitură, poetică, semiotică, semn. Astăzi, demultişor uitate. În cursul celor 15 secvenţe în care Sylvain Diaz încearcă să afle, chiar din gura lui Wajdi Mouawad, care ar fi aspectele fundamentele ale ceea ce intervievatorul numeşte poeto-etica celebrului om de teatru, astăzi directorul Teatrului Naţional La Colline, cuvântul semiotică este întrucâtva luat în derâdere (Mouawad citează chiar o întâmplare în care un tânăr student a văzut un semn anume căutat într-o soluţie regizorală ce i-a fost impusă autorului Incendiilor de condiţiile tehnice specifice Teatrului în care lucra),în vreme ce scriitura este la mare preţ. Acea scriitură despre care vorbeau Roland Barthes, Kristéva, Sollers şi care este menţionată şi de Patrice Pavis în prima ediţie a celebrului său Dictionnaire du Théâtre (Editions Sociales Paris, 1981). Pavis opera distincţii între scriitura dramatică şi scriitura scenică, Mouawad este cu mult mai drastic. Pentru el, cum zice titlul cărţii, totul este scriitură. Adică, „n-am făcut niciodată punere în scenă, n-am făcut decât să scriu: corpul actorilor, lumina, sunetul, accesoriile sunt cuvinte. Şi fiindcă totul este scriitură - o scriitură în trei dimensiuni, am putea spune, reuşesc să duc spectacolul până la capăt întrucât eu nu sunt regizor, sunt doar autor“.

În cursul celor mai puţin de 85 de pagini cât are volumul apărut la Nemira se face vorbire despre multe dintre creaţiile scenice ale lui Wajdi Mouwad. Dar şi despre piesele lui pe care, desigur, aşteptăm să le vedem montate şi la Teatrele din România. Cel care se recomandă, aşa cum am văzut mai sus, simplu şi ferm, a fi doar autor ţine, de pildă, să precizeze că nu se înscrie în categoria aşa-numiţilor écrivains de plateau- „Nu accept ideea de scriitură de platou pentru mine. Nu sunt un autor de platou. Sunt un autor, Scriu singur“ fiindcă „Eu am scris tot şi am scris tot fără să le cer vreodată actorilor să improvizeze ca să mă inspir. Fără scrisul intim, fără momentul când sunt singur ca să caut cuvintele, să le găsesc, să le arunc şi să le aranjez pe hârtie, nimic nu eposibil cu această metodă“.

Wajdi Mouawad şi Sylvain Diaz ating şi probleme specifice romanului pe care protagonistul l-a abordat, pentru care are propria lui metode deşi încă nu i-a găsit un nume. Pentru Wajdi Mouawad, romanul „înseamnă linişte“ şi, prin urmare, se plasează la antipozi faţă de teatru care „este o artă a urgenţei la care răspunsul este imediat“. Şi, cum spuneam, desigur, la poveste şi la emoţie. Fiindcă, se întreabă retoric Mouawad, „...nu merită să te deplasezi până la teatru dacă nu o faci pentru a fi tulburat“.

Wajdi Mouawad în dialog cu Sylvain Diaz - TOTUL ESTE SCRIITURĂ; Traducerea: Mihaela Stan; Editura Nemira, Bucureşti, 2018