Poeta Magda Cârneci: „Scriitorii dau cei mai mulţi disidenţi în toate regimurile politice şi sociale“

Poeta Magda Cârneci: „Scriitorii dau cei mai mulţi
disidenţi în toate regimurile politice şi sociale“

Poeta Magda Cârneci                                                FOTOGRAFII Florin Eşanu

Poeta Magda Cârneci afirmă că tensiunea din Uniunea Scriitorilor din România vine de la o lipsă de transparenţă şi de comunicare publică din partea actualei conduceri şi spune că înţelege fondul de revoltă din spatele acţiunilor disidenţilor.

Ştiri pe aceeaşi temă

Despre Magda Cârneci (62 de ani), care a semnat şi cu pseudonimul Magdalena Ghica, criticii au spus că revarsă o inteligenţă covârşitoare peste poeticitate. „Din acest punct se hrăneşte, printr-un paradox, poezia: ies de aici o tensiune şi o forţă cu totul speciale. Biografia acestei «striviri» e un spectacol pasionant şi profund. Aspră şi puternică, poezia există: ea iese câştigătoare învingându-şi propriul paradox“, aprecia Ion Bogdan Lefter. Poetă, eseistă, istoric, critic de artă, în acelaşi timp traducătoare, publicistă şi reprezentantă de seamă a generaţiei optzeciste, Magda Cârneci a participat, anul acesta, atât la Salonul Cărţii de la Paris, cât şi la Târgul de Carte de la Londra. „Salon du Livre de Paris e un spectacol. London Book Fair e o arenă de afaceri“, apreciază poeta tradusă în numeroase limbi.

„Weekend Adevărul“: Povestiţi-mi despre situaţia actuală din Uniunea Scriitorilor din România. Pe cine susţineţi la alegerile de la conducerea uniunii, care se vor finaliza pe 5 mai? Cum trebuie să se reformeze USR, în viziunea dumneavoastră?

Magda Cârneci: Cred că criza actuală din Uniunea Scriitorilor din România vine în principal de la o lipsă de transparenţă şi de comunicare publică din partea actualei conduceri. Nişte premii care au dat impresia că au fost manipulate sau impuse, resurse financiare despre care nu se ştie cum au fost folosite, decizii luate într-un cerc restrâns în favoarea celor din cercul restrâns, lipsa unor programe/concursuri/festivaluri literare de anvergură, lipsa unor burse de creaţie şi, în consecinţă, închistarea, lipsa de atractivitate pentru tinerii scriitori... Toate acestea au provocat reacţia unui grup mai radical – uneori prea radical – de scriitori împotriva unui statu quo inacceptabil. Personal, nu sunt de acord cu formula găsită de acest grup „disident“ – de a deschide procese în instanţă şi mai ales de a crea o USR paralelă – dar pot înţelege fondul de revoltă din spatele acţiunilor lui. Uneori, în situaţii aparent fără ieşire sau aberante, eşti obligat să recurgi la gesturi de aceeaşi natură. Iar scriitorii, ca mânuitori ai cuvântului, sunt categoria profesională cea mai sensibilă la libertatea de exprimare şi de acţiune sau la lipsa acesteia. Scriitorii dau, în toate regimurile politice şi sociale, cei mai mulţi disidenţi.

De ce s-a ajuns în situaţia asta de scandal? Unde a greşit, dacă a greşit Nicolae Manolescu? Ce aşteptări aveţi de la un preşedinte USR?

Cred că există, la actuala conducere USR, complexul „cetăţii asediate“: impresia că toţi sunt împotriva lor şi că trebuie să reziste cu orice preţ unui „atac concertat“. Or, o cetate asediată nu mai are schimburi normale cu mediul său şi riscă să se sufoce în propria ei închidere. Informaţiile care-i ajung sunt corupte de diferite filtre supuse, obediente, interesat „binevoitoare“. Impresia mea este că anumite sechele de comportament din vechiul regim comunist – provenind din sistemul piramidal ierarhic de putere şi din „corupţia simbolică“ pe care acesta o induce – s-au păstrat în asemenea organizaţii precum Uniunea Scriitorilor din România, creată mult înainte de 1989. Un preşedinte USR ar trebui să fie mai deschis înspre critică, căci nimeni nu e perfect, mai dispus să accepte modificări şi înnoiri, într-o realitate atât de instabilă ca aceasta de azi, ar trebui să arate transparenţă şi deschidere binevoitoare în decizii într-o lume care se schimbă din ce în ce mai vertiginos. Poate că ar trebui să manifeste mai multă magnanimitate şi detaşare.


Cum comentaţi declaraţiile Hertei Müller în jurul apartenenţei sale la USR?

Nu cunosc amănuntele acestei situaţii. Se poate ca Herta Müller să nu fi ştiut că face parte din Uniunea Scriitorilor din România – şi de aceea să nu fi avut grija cotizaţiei. Se poate ca Uniunea Scriitorilor să o fi primit pe Herta Müller ca membră de onoare cu ani în urmă fără ca acest lucru să ajungă la urechea acesteia. Există şi alţi scriitori importanţi în România care nu-şi plătesc cotizaţia, fie pentru că uită, fie pentru că se socotesc deasupra acestor servituţi. Dar cred în continuare că comunicarea USR cu membrii săi este defectuoasă şi limitată. Înainte, această comunicare era aproape inexistentă, dar de când cu scandalurile din ultimii doi-trei ani, această comunicare s-a reactivat cât de cât, dovadă că opoziţia e necesară chiar şi în lumea aparent non-politică a scriitorimii.

Aţi participat la Paris şi la Londra, recent, la saloanele de carte. Comparând Salonul de carte de la Paris cu Târgul de Carte de la Londra, cu ce s-ar deosebi, cu ce s-ar asemăna?

 Salonul Livre Paris mi se pare unul pentru marele public, în timp ce London Book Fair este un târg de carte pentru profesionişti. Cunosc bine Salonul din Paris, care înainte se chema Salon du Livre şi la care am participat de multe ori. Îmi amintesc bine mulţimea care-l invadează,  grupurile numeroase de elevi şi studenţi, zgomotul miilor de voci care se ridică dintre alei şi standuri către cupola înaltă de la Porte de Versailles. În schimb, găsesc London Book Fair mult mai liniştit, mai calm, cu standuri la care editorii discută cu voce joasă, în jurul unor măsuţe, cu diverşi copyrighteri veniţi din lumea întreagă. Salon Livre Paris e un spectacol. London Book Fair e o arenă de afaceri.

Când sunteţi tradusă, vă regăsiţi în poemele în altă limbă după ce au trecut prin sensibilitatea unui traducător? Cât de confortabil vă simţiţi tradusă în alte limbi?

Depinde de poem şi de traducător. Unele poeme „trec“ mai bine într-o limbă şi mai puţin bine în alta. Deşi româna e apropiată de franceză, am avut surpriza ca unele dintre poemele mele să mi se pară că sună mai bine în engleză. Traducătorul trebuie să aibă sensibilitate poetică şi să simtă ce se poate bine traduce şi ce nu – sau ce e mai potrivit pentru o anume scenă culturală şi ce nu. Dar nu cred în imposibilitatea totală a traducerii de poezie. Cred că există în toţi oamenii un fond supra-lingvistic, o zonă a logosului bazal al înţelegerii şi conştiinţei noastre, pe care poezia aspiră să o atingă cumva. Un fond profund al sensibilităţii şi intuiţiei noastre care poate fi aproximat în toate limbile, chiar dacă pentru asta trebuie uneori să modifici uşor textul, să-l reformulezi.

Mi s-a întâmplat să-mi şi traduc propriile texte, sau să lucrez împreună cu traducătorii pe ele. A fost o experienţă revelatoare, am avut uneori impresia că trec „dincolo“ de bariera limbii în ceva cu adevărat inefabil.


La evenimentul recent de la librăria Waterstone din Londra (foto), aţi citit un poem în limba engleză, în care un vers era în jurul ideei de „nu mă clatin“, foarte clar şi expresiv exprimată. Cum poţi să  atingi un echilibru, dincolo de furtunile prin care treci, dincolo de poverile pe care eşti nevoit să le duci?

Era un vers din poemul „O mână imensă“ din volumul „ A Deafening Silence“ /„ O tăcere asurzitoare“, apărut anul trecut la editura Shearsman Books. Cum aţi sesizat foarte bine, poemul face aluzie la stările intense, explozive, care ne bântuie uneori şi care par grenade lăuntrice gata să sară în aer şi să ne distrugă psihic, emoţional. Dar fiecare asemenea stare-limită conţine un aspect negativ şi un aspect pozitiv – de fapt este vorba de o energie enormă din noi pe care trebuie să învăţăm să o modelăm, să o transformăm din ceva nimicitor într-o forţă interioară eliberatoare.

Poverile existenţei, pe care le ducem toţi, sunt asemenea grenade lăuntrice, care par că vor să ne copleşească prin numărul sau greutatea lor, dar există în noi posibilitatea de a le privi în faţă, de a deveni lucizi şi detaşaţi, şi a le transforma astfel într-o formă de conştienţă superioară.

Modelele generaţiei ’80

Ce a însemnat generaţia ’80 pentru dumneavoastră? Ce modele aţi avut, care v-au ghidat cumva în parcursul dumneavoastră?

Generaţia optzecistă a reprezentat o mare şansă literară şi culturală pentru mine, ca şi pentru congenerii mei. Cum am mai spus şi scris, a fost vorba de o generaţie fastă, apărută într-un moment critic-propice – ultimul deceniu comunist –, în care ea a manifestat o nouă sensibilitate estetică, aplecată radical spre viaţa cotidiană dificilă şi săracă de atunci, dar şi o nouă deschidere culturală către influenţe occidentale fertile – post-textualismul francez, postmodernismul american. Prozaismul francez, avangardismul românesc interbelic şi poezia beat americană au fost modelele noastre. 

Personal, am consunat puternic cu poezia beat – din care am şi tradus – şi cu teoria postmodernismului, pentru care am devenit un fel de teoretician pasionat. Cred, de altfel, că şi acum trăim sub zodia largă a postmodernismului, într-o fază mai matură a sa.

Povestiţi-mi despre experienţa de cenaclu. În ce mod v-au influenţat aceste întâlniri? Care sunt colegii de generaţie care v-au rămas aproape?

Cenaclul de Luni  a fost un loc în care s-a forjat această celebră generaţie optzecistă de care mă întrebaţi. Între 1977 şi 1982, timp de peste 5 ani, şi cu unele prelungiri punctuale, acest cenaclu a fost locul unde săptămânal, luni seara, studenţi de la Litere, dar şi de la alte facultăţi (istorie, filosofie, psihologie, istoria artei) ne întâlneam să ascultăm, să disecăm, să judecăm texte de poezie (şi, mar rar, de proză sau eseu) ale colegilor noştri din Bucureşti şi din ţară. Acele discuţii de atunci – sincere, pasionate, acerbe –, sub ochiul binevoitor al lui Nicolae Manolescu de atunci, m-au modelat ca poetă şi mi-au format spiritul critic. Dar pe vremea aceea nu ştiam că acest cenaclu va deveni atât de celebru – ceea ce mă mai miră uneori şi acum.

„O, generaţia mea“

Aţi fost colegă de generaţie cu Mircea Cărtărescu, Florin Iaru şi cu alte nume importante din literatura noastră. Aţi scris un poem memorabil, „O, generaţia mea“. Vă lipseşte această generaţie?

 Am fost colegă nu doar cu ei, ci şi cu Traian T. Coşovei, Mariana Marin, Ion Stratan, Ion Bogdan Lefter, Marta Petreu şi alţii, care sunt astăzi toţi nume de referinţă în literatura română. Mă bucur că, în ciuda timpului care a trecut, am rămas prieteni, am rămas în contact şi ne stimăm în continuare. Poemul „O, generaţia mea“, din primul meu volum,  „Hipermateria“, a fost considerat un poem-manifest, un poem programatic al acestei generaţii influente şi încă productive – o generaţie care încă va mai produce surprize.

Cum a fost experienţa să semnaţi cu pseudonim? Cum a fost acest alter ego? Cu ce v-a obligat numele de Cârneci că v-aţi întors la acesta?

Până la Revoluţia din Decembrie 1989, am semnat cu pseudonimul Magdalena Ghica pentru că voiam să mă deosebesc de tatăl meu, poetul Radu Cârneci. Dar după Revoluţie, fiind prinsă în turbionul activismului civic, politic şi cultural, pe lângă activităţile mele profesionale, mi-am dat seama că-mi va fi greu să apar public cu două nume.

Am renunţat cu dramă lăuntrică la pseudonim, ca şi cum aş fi ucis o persoană mai fină, mai bună din mine, dar neadaptabilă la  lumea nouă în care intram. Poate că am făcut-o şi pentru tatăl meu, într-un anume fel... Dar Magdalena Ghica nu e moartă definitiv, cred că va reapărea în curând.

Ce părere aveţi de noua generaţie de poeţi? Pe unii dintre ei i-aţi văzut la întâlnirea Polyphonic, unde zece tineri poeţi au creat un poem comun pe o anumită temă la Londra. Ce le lipseşte şi ce îi face foarte buni?

Cred că generaţia 2010 de poeţi duce până la ultime consecinţe anumite afirmaţii şi principii ale optzecismului şi postmodernismului. Acolo unde acestea enunţau apropierea totală de realitatea cotidiană, fără să o şi practice, mulţi poeţi din generaţiile recente au îmbrăţişat prozaismul şi mizerabilismul într-o măsură care finalmente mi se pare că distruge textul poetic, dizolvându-l aproape fără urmă în magma unei existenţe de o crasă banalitate. Totuşi observ în ultima vreme semne de revenire la un lirism recuperat pe cale în primul rând culturală – ceea ce mă bucură sincer.

„În România, libertatea cuvântului încă trebuie apărată“

Magda Cârneci, alături de preşedintele Klaus Iohannis   FOTO: Mediafax/ Andreea Alexandru

Ce înseamnă să fii critic de artă şi în acelaşi timp poetă? Care e complementaritatea dintre aceste specializări, unde se întâlnesc şi unde se despart?

Am profesat şi profesez critica de artă – şi uneori şi curatoriatul – ca pe o profesiune din care îmi câştig existenţa şi care mi-a dat acces la cunoaşterea unei zone contigui cu zona poetică, dar la fel de interesantă, pe care puţin colegi de-ai mei poeţi şi prozatori o cunosc. M-am inspirat uneori din creativitatea vizuală  a plasticienilor pentru propriile mele poeme. Am transpus ceva din sensibilitatea mea venind dinspre poezie în modul în care am comentat lucrările de artă vizuală. Dar în general am ţinut să nu amestec cele două domenii.

Constat cu plăcere că în ultimii ani, din ce în ce mai mulţi poeţi şi prozatori sunt atraşi de zona vizuală – ceea ce e un semn bun, în alte culturi precum cea franceză sau cea americană, pe care le cunosc – poeţii-critici de artă sunt o normalitate.

Aţi fost director  la ICR Paris. Ce înseamnă să fii manager cultural? Cum poţi să rămâi poet şi, în acelaşi timp, administrator cultural?

Perioada dintre 2006 şi 2010, petrecută ca director al ICR Paris, a fost într-adevăr foarte grea pentru mine, dar şi plină de mari satisfacţii. A fi manager cultural într-o instituţie care trebuie să impună cultura română pe scena unei culturi mari şi orgolioase ca aceea franceză nu e o sarcină tocmai uşoară. E o formă de diplomaţie culturală de anvergură, pentru care mi-am mobilizat toate forţele şi în cadrul căreia am organizat sute de evenimente culturale diverse, cu destul de mare succes. Culmea e că a fost şi o perioadă fertilă pentru scris, am publicat câteva cărţi în franceză – ceea ce acum, privind retrospectiv, mă uimeşte. Dar există un energetism al funcţiei şi al locului care te motivează.

Ce înseamnă să fiţi implicată în PEN România?

Înseamnă să-mi asum din nou un rol public şi o acţiune cultural-civică. PEN România este filiala locală a PEN International, cea mai veche şi mai mare organizaţie mondială a scriitorilor. Aceasta îşi propune să încurajeze, dar şi să apere libertatea de exprimare a scriitorilor din toate ţările lumii – ceea ce se traduce adeseori în a lupta pentru vieţile lor. Ca preşedintă a acestei filiale locale, cred că în România libertatea cuvântului şi a gestului, a acţiunii independente încă mai trebuie încurajată şi apărată împotriva vechilor obişnuinţe comuniste şi reflexe post-comuniste.

Unde este „acasă“ pentru dumneavoastră?

„Acasă“ rămâne pentru mine poeticul trăit ca o cale de transcendere, în inima mea. 

Poetă, eseistă, critic de artă

Numele: Magda Cârneci

Data şi locul naşterii:  28 decembrie 1955, comuna Gârleni (Bacău). Este fiica lui Radu Cârneci, poet, traducător, publicist, şi a Emiliei Cârneci, inginer silvic. 
Studiile şi cariera:

 Doctorat în istoria artei la Ecole des Hautes Etudes en Sciences Sociales din Paris (1997). Membră şi teoreticiană a cunoscutei „generaţii optzeci” din literatura română, ea s-a implicat activ, după Revoluţia din decembrie 1989, pe scena culturală şi politică din România din anii 90. Din anii 2000, după ce a fost lector invitat de limbă şi literatură română la Institutul Naţional de Limbi şi Civilizaţii Orientale (INALCO) din Paris, ea a fost directoarea Institutului Cultural Român din Paris (2007-2010).

 
A publicat mai multe volume de poezie în română (Hipermateria, O tăcere asurzitoare, Haosmos, Poeme politice) şi volume de eseuri (Arta anilor 80.Texte despre postmodernism, Poetrix). În 2011 îi apare volumul de proză vizionară FEM (Cartea Românească).
 
A mai publicat în franceză volumele Psaume (1997) şi Trois saisons poétiques (2008), volumul Chaosmos în olandeză (2004, tradus de Jan Willem Bos) şi volumul Chaosmos în engleză (2006, tradus de Adam J.Sorkin şi autoare). A publicat proză în franceză în volumele colective Paris par écrits (2002) şi Le sacré aujourd’hui (2003).
 
Magda Carneci a coeditat lucrarea colectivă Perspectives roumaines. Du postcommunisme à l’intégration européenne (Paris, 2004). În 2007, teza sa de doctorat a apărut sub titlul Art et pouvoir en Roumanie 1945-1989 la editura L’Harmattan din Paris.
 
A tradus în româneşte din poeţii francezi Perre Oster, Michel Deguy, Claude Esteban, Henri Deluy, Anne-Marie Albiach, Paul Louis Rossi, Marie Etienne, Dominique Fourcade, Ariane Dreyfus, Claude Royet-Journoud, Alain Lance, Nicole Brossard şi alţii. A tradus şi prezentat autori români în franceză ca Paul Celan şi Urmuz.
 
A tradus de asemenea în româneşte din poeţii americani şi englezi Allen Ginsberg, Sylvia Plath, Seamus Heaney, Marianne Moore, Medbh McGuckian, Christopher Merrill, Caroline Forché, Menna Elfyn, Fiona Sampson ş.a.
 
Magda Cârneci dirijează colecţia bilingvă de poezie internaţională « Gemini » de la editura Paralela 45 din Bucureşti. Ea e prezentă în numeroase antologii de poezie românească contemporană. Poemele sale au fost traduse în 13 limbi şi au apărut în numeroase reviste internaţionale.
 
Membră a Parlamentului Cultural European (European Cultural Parliament), Magda Cârneci este adesea invitată la colocvii şi dezbateri internaţionale despre Europa Centrală şi de Est şi despre Europa culturală.

Locuieşte în: Bucureşti.

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările