"Pianistul" a fost lansat la Gaudeamus

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Volumul "Pianistul. Amintiri din Varşovia, 1939-1945", de Władysław Szpilman a fost lansat, vineri, de Marius Constantinescu, Denisa Comănescu şi Cristina Godun, la Gaudeamus. Cartes a stat la baza filmului regizat de Roman Polański, distins cu Palme d’Or şi cu BAFTA pentru cel mai bun film în 2002 şi cu trei premii Oscar în 2003 (cel mai bun scenariu adaptat, cel mai bun actor – Adrien Brody, cel mai bun regizor).

Publicată în Polonia în 1946 şi apoi interzisă de autorităţile comuniste, povestea pianistului şi compozitorului evreu Władysław Szpilman despre lupta pentru supravieţuire în ghetou şi, mai apoi, într-o Varşovie distrusă, stă, prin valoarea sa documentară şi umană, alături de cele mai cunoscute evocări ale Holocaustului. În septembrie 1939, al Doilea Război Mondial începea cu invadarea Poloniei. Tânărul pianist susţinea pe 23 septembrie, la radio, un recital cu lucrări de Chopin, în zgomotul bombelor germane. Încă nu ştia că aceea era ultima transmisiune în direct înainte de distrugerea staţiei de emisie de la Radio Polonia. Avea să se întoarcă în studio în ianuarie 1945, imediat după eliberarea Varşoviei, şi să reia recitalul Chopin din 1939. În acest răstimp, Władysław Szpilman pierdea tot ce poate pierde un om în vremuri de ură, frică şi război. Cartea "Pianistul. Amintiri din Varşovia, 1939-1945" a fost tradusă în 38 de limbi.

„Sunt mai multe motive pentru care Pianistul este o carte excepţională. În primul rând, ca relatare a unui martor ocular la distrugerea comunităţii evreieşti din Varşovia, memoriile lui Szpilman sunt indispensabile din punct de vedere istoric. În al doilea rând, el scrie cu delicateţea şi economia unui poet; nu există nici o notă falsă. Iar în al treilea rând, povestea sa este incredibilă în aşa măsură, că trebuie citită ca să poată fi crezută. În această carte răzbate limpede o voce dintr-o lume dispărută. Suntem norocoşi că l-am avut martor", scria The Washington Post.

FRAGMENT

Imagine indisponibilă

"Cariera mea de pianist de război a început la cafeneaua Nowoczesna, care se afla pe strada Nowolipki, chiar în centrul ghetoului din Varşovia. Încă înainte de sfârşitul anului 1940, când i s-au închis porţile, vânduserăm tot ce se putea vinde, până şi ceea ce aveam mai de preţ în casă – pianul. Viaţa m-a obligat să-mi înving apatia şi să caut posibilităţi de a câştiga o pâine. Am avut în privinţa asta mare noroc. Munca îmi lăsa mai puţin timp pentru reflecţie, iar faptul că eram conştient că de veniturile mele depindea existenţa întregii familii m-a ajutat să ies din starea de depresie în care căzusem.

Ziua mea de muncă începea după-amiaza. Pentru a ajunge la cafenea, mergeam pe străduţe întortocheate prin centrul ghetoului, însă atunci când, aflându-mă pe drum, voiam să văd activitatea fascinantă a contrabandiştilor, mergeam direct pe lângă graniţele acestuia, adică de-a lungul zidurilor.

Orele după-amiezii erau prielnice pentru contrabandă. Soldaţii, obosiţi după o dimineaţă în care îşi umpluseră buzunarele şi mulţumiţi de afacerile bune încheiate, erau mai puţin atenţi după-amiaza şi cel mai mult îi preocupa să-şi numere câştigurile. La porţile şi ferestrele clădirilor aflate de-a lungul zidurilor ghetoului se arătau şi apoi se retrăgeau chipuri neliniştite, care, pline de nerăbdare, ascultau să prindă huruitul unei maşini sau al unui tramvai care se apropia. Din când în când, zgomotul aşteptat creştea şi, când vehiculul cu marfă se afla deja destul de aproape, răsunau fluierăturile convenite şi erau aruncaţi peste zid saci şi pachete. Cei care stăteau la pândă alergau de la porţi, îşi apucau în grabă prada, se întorceau să se ascundă şi iar se aşternea tăcerea aparentă, plină de aşteptare, tensiune nervoasă şi şoapte secrete. În zilele în care soldaţii îşi îndeplineau mai conştiincios îndatoririle, nu se auzeau decât ecourile împuşcăturilor amestecându-se cu zgomotul vehiculelor, iar de peste zid, în loc de saci, cădeau grenade de mână, care, explodând cu o bubuitură puternică, făceau pagube considerabile.

Aproape pe toată lungimea lui, zidul înainta la distanţă de carosabil. La anumite intervale, la nivelul pământului se aflau în el spărturi prelungi, care serveau ca scurgeri pentru apă din partea „ariană“ a străzii spre canalele de scurgere aflate de-a lungul trotuarelor de pe partea ghetoului.

Aceste spărturi erau folosite de copiii care făceau contrabandă. Micile fiinţe se grăbeau spre ele din toate părţile, pe nişte picioruşe subţiri ca beţele de chibrit, ochi speriaţi priveau pe furiş în toate părţile, iar mânuţele firave, slabe, trăgeau prin aceste găuri sacii, adesea mai grei decât contrabandistul.

Când toată încărcătura se afla deja în ghetou, cei mici şi-o aruncau pe umeri şi – îndoindu-se mult sub greutatea ei, clătinându-se, cu venele albastre de la tâmple umflate de efort, cu gura larg deschisă şi înghiţind cu efort aerul – se împrăştiau în toate direcţiile ca nişte şobolani fugăriţi.

Într-o zi, când mergeam din nou de-a lungul zidului, am fost martorul unei operaţiuni de contrabandă infantilă care părea că se îndreaptă spre un final fericit. Un băieţel evreu se strecurase de partea cealaltă a zidului, printr-o spărtură, urmându-şi marfa. Feţişoara lui mică era deja vizibilă pe jumătate, când, deodată copilul începu să ţipe ascuţit. În acelaşi timp, dinspre partea „ariană“ se auzi strigătul răguşit al unui neamţ. Am alergat spre băiat ca să-l ajut dar, ca şi cum ar fi vrut să-mi facă în ciudă, şoldurile lui au rămas înţepenite în canalul de scurgere. L-am tras de braţe din toate puterile, în vreme ce ţipătul lui devenea tot mai disperat. De cealaltă parte a zidului răzbătea ecoul loviturilor grele ale şuturilor jandarmului. Când, în cele din urmă, am reuşit să trag copilul înăuntru, mi-a murit în braţe. Avea şira spinării ruptă.

Imagine indisponibilă

Sacii şi pachetele aruncate peste zid conţineau în cea mai mare parte donaţiile polonezilor pentru cei mai săraci evrei, dar aprovizionarea ghetoului se baza pe contrabanda aflată sub controlul unor potentaţi precum Kohn şi Heller. Ea decurgea lin, fără complicaţii şi într-un mod absolut sigur. Santinelele mituite îşi pierdeau pur şi simplu văzul la ora stabilită, iar atunci, chiar sub nasul lor şi sub supravegherea lor tăcută treceau prin porţile ghetoului coloane întregi de maşini pline cu alimente, băuturi scumpe, delicatese de lux, tutun adus direct din Grecia şi îmbrăcăminte şi cosmetice franţuzeşti.

Aceste mărfuri le puteam admira zilnic la Nowoczesna. Acolo veneau cei bogaţi, împodobiţi cu aur, strălucind de diamante, şi tot acolo dame fardate strident îşi ofereau serviciile speculanţilor de război, la mesele pline de bunătăţi, în ritmul pocnetelor dopurilor de şampanie. Tot acolo mi-am pierdut şi două iluzii: una – despre solidaritatea care domneşte pretutindeni, şi cealaltă – despre muzicalitatea evreilor.

Cerşetorii nu aveau voie să stea în faţa cafenelei Nowoczesna. Portarii solizi îi alungau cu bâtele. În trăsurile care trăgeau aici se lăfăiau bărbaţi distinşi şi femei elegante, care iarna purtau haine scumpe din stofă de lână, iar vara pălării costisitoare şi mătăsuri franţuzeşti. Pentru a ajunge în zona apărată de bastoanele paznicilor, trebuiau, cu o expresie de indignare care le strâmba feţele, să-şi croiască drum prin banda de cerşetori. Nici odată nu dădeau de pomană. După părerea lor, era demoralizantă. Să muncească şi alţii, aşa, ca ei, şi tot aşa să câştige banii. La urma urmelor, oricine putea face asta şi fiecare purta el însuşi vina de a nu fi ştiut să-şi organizeze viaţa.

Stăteau la mesele localului spaţios, vizitat de ei pentru afaceri, şi începeau să se plângă de vremurile grele şi de lipsa de solidaritate a evreilor americani. Cum se poate una ca asta? Aici mor oameni care nu au o bucăţică de pâine şi se întâmplă lucrurile cele mai îngrozitoare, iar pe partea cealaltă a oceanului presa americană păstrează tăcerea, iar bancherii evrei nu fac nimic ca americanii să declare război Germaniei, deşi ar fi putut influenţa asta în orice clipă, numai să fi vrut.

La Nowoczesna nimeni nu acorda muzicii mele nici cea mai mică atenţie. Cu cât cântam mai tumultuos, cu atât mai tare se discuta şi zilnic se ducea o competiţie între mine şi public, încercând să ne acoperim reciproc. Odată s-a întâmplat chiar ca unul dintre clienţi să-mi ceară, trimiţând chelnerul la mine, să întrerup puţin cântatul fiindcă nu putea să verifice puritatea sunetului celor douăzeci de dolari în monede de aur, pe care tocmai îi cumpărase. Voia să lovească monedele de placa de marmură a mesei, pe urmă să le ducă la ureche şi să asculte cu mare atenţie sunetul produs, singura muzică ce părea să-l intereseze. Nu am rezistat prea mult în locul acela. Din fericire, am găsit de lucru într-un local de cu totul alt soi, pe strada Sienna, unde veneau intelectualii evrei să-mi asculte muzica. Acolo am reuşit să-mi fac o reputaţie de artist şi am cunoscut oameni cu care ulterior aveam să petrec multe clipe frumoase, dar şi să trăiesc multe momente cumplite. Printre clienţii fideli ai acelei cafenele se număra şi pictorul Roman Kramsztyk, un artist remarcabil, prieten cu Artur Rubinstein şi Karol Szymanowski. Lucra la un minunat ciclu de grafică despre viaţa între zidurile ghetoului, fără să ştie că va fi mai târziu ucis şi că mare parte din desenele lui vor dispărea.

În cafeneaua de pe strada Sienna venea deseori şi unul dintre oamenii cei mai nobili pe care i-am întâlnit în viaţa mea – Janusz Korczak. Era literat, prieten cândva cu Żeromski, şi cunoştea aproape toţi artiştii importanţi din mişcarea Tânăra Polonie, despre care povestea într-un mod simplu, dar interesant totodată. Nu trecea drept un scriitor de primă mărime, poate şi din cauză că meritele lui în plan literar aveau un caracter destul de special. Creaţia lui se limita la scrieri despre copii şi pentru copii. Cărţile lui Korczak se caracterizau printr-o profundă înţelegere a psihologiei copilului şi erau scrise nu pentru satisfacerea unor ambiţii artistice, ci din nevoia inimii unui activist şi educator înnăscut. Marea valoare a lui Korczak consta nu în ceea ce scria, ci în felul în care trăia. Fiecare minut din timpul lui liber şi fiecare zlot pe care-l avea le dedicase, încă de la începuturile activităţii sale profesionale, cauzei copiilor. Nu şi-a abandonat convingerile până la moarte. A organizat o casă de copii, a iniţiat numeroase colecte pentru copii săraci, a ţinut prelegeri la radio – graţie acestui fapt a dobândit o mare popularitate, şi nu doar printre copii, sub numele de Bătrânul Doctor. Atunci când au fost închise porţile ghetoului, a rămas între ele, cu toate că s-ar fi putut salva. În ghetou şi-a continuat misiunea de părinte din vocaţie pentru câteva zeci de orfani evrei, cei mai săraci şi cei mai singuri dintre toţi copiii de pe lume. Atunci când am stat la taifas cu el pe strada Sienna, nici nu bănuiam măcar prin ce gest minunat şi plin de dăruire îşi va încheia viaţa.

Patru luni mai târziu m-am mutat la o altă cafenea, Sztuka, aflată pe strada Leszno. Era cel mai mare local din ghetou şi avea ambiţii diverse. În sala de la Sztuka aveau loc concerte şi tot acolo cânta şi Maria Eisenstadt, care ar fi putut deveni foarte cunoscută şi preţuită de milioane de oameni, dacă nu ar fi fost ucisă de nemţi. Acolo am cântat în duet cu Andrzej Goldfeder şi tot acolo am avut un succes remarcabil cu prelucrarea mea după valsul din Casanova de Ludomir Różycki, pe textul lui Władysław Szengel, poet care apărea acolo zilnic împreună cu Leonid Fokczański, cântăreţul Andrzej Włast, cunoscutul satirist „Mecena“-Wacuś şi cu Pola Braunówna în spectacolul Ziarul viu – o cronică sarcastică a ghetoului, plină de aluzii tăioase şi camuflate la adresa nemţilor. Lângă sala de spectacol se afla barul, unde oamenii mai puţin pasionaţi de artă, dar interesaţi în primul rând de mâncare şi băutură, puteau găsi băuturi alese, precum şi nişte côtelettes de volaille sau boeuf Stroganoff preparate excelent. Atât în sala de spectacol, cât şi la bar toate locurile erau ocupate aproape întotdeauna. Câştigam bine pe vremea aceea şi am putut, chiar dacă n-a fost mereu uşor, să acopăr nevoile celor şase membri ai familiei mele.

În pauzele dintre piese mă întâlneam aici cu mulţi prieteni cu care puteam discuta, şi poate mi-ar fi plăcut la Sztuka dacă n-ar fi fost gândurile care mă chinuiau toată după-amiază în legătură cu întoarcerea acasă seara.

Iarna 1941–1942 a fost cumplit de grea pentru ghetou. Micile insule de relativă bunăstare ale intelectualilor evrei şi de fast al speculanţilor erau înconjurate de marea săracilor evrei, deja epuizaţi la maxi mum de foame, plini de păduchi şi lipsiţi de orice apărare în faţa frigului, pentru că nu aveau cu ce să se încălzească. Ghetoul era plin de paraziţi şi nu exista nici o posibilitate de a te feri de ei. Pline de păduchi erau hainele trecătorilor, interioarele tramvaielor şi ale magazinelor, păduchii mişunau pe trotuare, pe scările caselor, picau din tavanele instituţiilor publice, unde n-aveai de ales şi trebuia să mergi pentru rezolvarea diverselor probleme. Păduchii se aflau în îndoiturile ziarelor, pe monede, acopereau chiar coaja pâi nii abia cumpărate, iar fiecare insectă era purtătoare de tifos exantematic.

În ghetou a izbucnit deci epidemia… Numărul deceselor ajungea la cinci mii în fiecare lună. Pentru toţi – săraci sau bogaţi – tifosul era principalul subiect de discuţie: săracii se întrebau când vor muri de el, bogaţii se gândeau cum să se apere de el şi de unde să procure vaccinul doctorului Weigl. Acest bacteriolog celebru devenise acum figura cea mai cunoscută, după Hitler; două simboluri la extreme – al binelui şi al răului – unul lângă celălalt. Se povestea că doctorul fusese arestat la Lvov, dar – să ne păzească Dumnezeu – nu-l omorâseră, ci imediat a fost considerat un „progerman“ honoris causa şi i s-a oferit un laborator minunat, o vilă şi o maşină nu mai puţin minunată, după ce a fost pus sub supravegherea la fel de „minunată“ a Gestapoului, pentru a produce cât mai multe vaccinuri pentru armata germană aflată în Est, care era plină de păduchi. Se zicea că doctorul a refuzat şi vila, şi maşina. Nu ştiu cum stăteau lucrurile cu-adevărat. Ştiu doar că doctorul a supravieţuit şi că nemţii, după ce le-a spuse secretul vaccinului său şi a încetat să le mai fie necesar, doar printr-o minune nu i-au oferit la sfârşit una dintre „minunatele“ lor camere de gazare. În orice caz, graţie descoperirii sale şi corupţiei germane, au fost salvaţi de la moarte mulţi evrei din Varşovia, care, de altfel, oricum urmau să moară mai târziu, însă altcumva. (Fragment din "Pianistul. Amintiri din Varşovia, 1939–1945" de Władysław Szpilman. Traducere din polonă de Luiza Săvescu. Colecţia Raftul Denisei, colecţie coordonată de Denisa Comănescu, Coyright Humanitas Fiction 2019)

Pianistul

Amintiri din Varşovia, 1939–1945

Władysław Szpilman

(roman)

Traducere din polonă de Luiza Săvescu

Colecţia Raftul Denisei, colecţie coordonată de Denisa Comănescu,  Humanitas Fiction 2019

Władysław Szpilman s-a născut pe 5 decembrie 1911 la Sosnowiec, în sudul Poloniei. Membru al unei familii cu o bogată tradiţie muzicală, a studiat pianul şi compoziţia întâi la Varşovia, iar apoi, din 1931, la Academia de Arte din Berlin. După venirea lui Hitler la putere, în 1933, s-a întors la Varşovia, unde, ca pianist la Radio Polonia, a cântat din 1935 până pe 23 septembrie 1939. Władysław Szpilman a continuat să cânte şi să compună în ghetou, unde s-a văzut obligat să se mute, împreună cu familia sa, din octombrie 1940. După aproape doi ani în ghetou, familia Szpilman a fost deportată; printr-un uluitor concurs de împrejurări, Władysław s-a salvat, dar părinţii, surorile şi fratele său, trimişi în lagărul de la Treblinka, au fost ucişi. În perioada următoare, prieteni de la Radio Polonia l-au ajutat, alături de alţi polonezi care-i erau complet necunoscuţi, să se ascundă în partea „ariană“ a oraşului. În noiembrie 1944, înfometat şi hăituit într-un oraş distrus, a fost descoperit de ofiţerul german Wilm Hosenfeld, care i-a dus mâncare şi i-a găsit o ascunzătoare mai bună. În ianuarie 1945, imediat după eliberarea Varşoviei, s-a întors la Radio Polonia, unde mai apoi a devenit director al secţiei muzicale. În 1946 a publicat o primă versiune a cărţii de faţă, numită iniţial Moartea unui oraş. Deşi cenzurată, a fost retrasă din circulaţie de comuniştii polonezi. Prietenul său Artur Rubinstein a încercat fără succes să-i găsească un editor în Occident în anii 1970, dar abia în 1998, după apariţia ediţiilor germană, engleză şi americană, memoriile sale au devenit un bestseller mondial. Înainte să moară, pe 6 iulie 2000, la vârsta de 88 de ani, Władysław Szpilman a aflat despre importanţa şi succesul cărţii, publicată astăzi în 38 de limbi şi ecranizată în 2002 de Roman Polański.

Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite