Pianistul Dan Grigore: „Nu am cântat niciodată pentru Ceauşescu“. Artistul vede „Lumea în Si bemol“, într-un volum de memorii
0
În Colecţia Ego-grafii, a apărut volumul "Dan Grigore de vorbă cu Dia Radu. Lumea în Si bemol", o carte publicată şi în ediţie digitală de Editura Polirom. Pianistul vorbeşte despre cariera sa, despre marii muzicieni pe care i-a întâlnit şi despre faptul că nu a făcut niciodată compromisuri în perioada comunismului. Adevarul.ro publică un fragment din volumul de memorii al artistului, realizat sun forma unui dialog cu Dia Radu.
Copil minune în anii de după al Doilea Război Mondial, adorat de melomani, dar discriminat şi marginalizat cu încrîncenare de regimul comunist, pianistulDan Grigore şi-a luat revanşa binemeritată abia după 1989. Doar în afara graniţelor, în extrem de puţinele ieşiri artistice tolerate de culturnici, a putut să strălucească aşa cum merita şi să fie aşezat de criticii internaţionali în galeria marilor pianişti. În ţară, i s-a făcut dreptate târziu, când zgomotul şi furia unei vieţi presărate cu piedici se transformaseră pe nesimţite în victorii morale.
„Pianul îmi dă energie, îmi reaşază undele interioare într-un fascicul care poate fi concentrat spre o ţintă. Cînd cînt, devin o antenă care captează. E ca şi cum m-aş ruga. Parcă aş fi în lumina unei raze care cade pe mine în momentul ăla, dar nu ca să mă pună pe mine în valoare, ci ca să-mi dăruiască ceva din splendoarea ei.” (Dan Grigore)
FRAGMENT- INTERVIU DIN VOLUMUL LUMEA ÎN SI BEMOL
"V-a marcat în vreun fel întâlnirea muzicală cu Celibidache? Mulţi muzicieni îl consideră un reper în carierele lor.
Celibidache a fost un model muzical şi uman capital pentru mine. Exact ca şi Michelangeli, el făcea ca, ascultând, întâi să te lovească o lumină extraordinară. Te făcea să te simţi extrem de inteligent, să-ţi zici: „Uite cât de mult pot să înţeleg din muzică!“. Îţi dădea acest ecleraj perfect, la final îţi spuneai: „Ăsta e adevărul în muzica asta, nu se poate altfel!“. Am avut bucuria enormă ca după recitalul meu Chopin din Austria să scrie un cronicar exact aşa: „Ascultând versiunile Chopin ale acestui pianist, am trăit senzaţia că trebuie să strig: Aşa e! Nu se poate altfel!“. Mi-a plăcut la nebunie!
Până la urmă, de unde venea carisma extraordinară a lui Celibidache? Era un pasional, un posedat de muzică?
Celibidache era un tip extrem de şcolit, avea două facultăţi absolvite magna cum laude, matematica şi filosofia. Făcuse muzică apoi cu unul dintre cei mai mari profesori din epocă, Thyssen. Ca temperament, era urmaşul unor generaţii de piraţi din arhipelagul Lipari, unde şi-a cumpărat o insulă şi a construit şapte căsuţe în stil românesc. Era şi un bărbat foarte frumos, cu un farmec extraordinar, avea mâini superbe. Era un actor desăvârşit şi ştia să explice muzica prin echivalenţe scenice, literare, filosofice. Avea talentul extraordinar de a face muzica vizibilă, palpabilă, putea să-i dea şi gust. Aşa era şi Cella [Delavrancea] – spunea: „Vai, dragă, sufleul ăsta parcă ar fi un impromptu de Schubert în Mi bemol“. Iar eu îi ziceam: „Dar, doamnă, curcanul ăsta cu varză nu e ca un poem simfonic de Richard Strauss?“. „Da, da, Maître Grigor, exact aşa!“ (Râde.) [...]
N-am vorbit de colaborările dumneavoastră cu ceilalţi dirijori români. Aveaţi preferinţe?
Am cântat mult cu Horia Andreescu şi cu Cristian Mandeal. Era rivalitate mare între ei, la vremea aceea. Horia are mai multă precizie, Mandeal are un stil puţin mai expresionist. Un auz fabulos avea Emanuel Elenescu! Şi Emil Simon, cu care am cântat foarte mult. Simon şi cu Elenescu erau doriţi de toţi soliştii străini care întrebau la ARIA. Se ştia că sunt buni acompaniatori. [...]
Deschid o paranteză ca să mai spun că, după concertul din 1979 de la Bucureşti, Celibidache a scris o scrisoare oficială către mai-marii zilei din România, în care se oferea să se ocupe de această orchestră şi garanta că în doi ani o va aduce la nivel de vârf internaţional. I s-a răspuns oficial că Filarmonica Bucureşti este ocupată cu festivalul „Cântarea României“. Imediat a venit invitaţia de la München şi el a acceptat-o. A făcut din ea o orchestră de talie mondială.
De râsu’-plânsu’!
După 1990, când am devenit director al Filarmonicii, am găsit uitate într-un sertar scrisori ale unui impresar care dorea să ia Filarmonica „George Enescu“ cu dirijor Celibidache şi solist Dan Grigore. Iar răspunsul direcţiei de atunci a Filarmonicii a fost: „Ne pare rău, Filarmonica are dirijorii ei“. Şi tot după 1990 am primit o invitaţie din Japonia, să fac Imperialul de Beethoven cu Orchestra NHK din Tokyo, cu dirijor japonez. Dar invitaţia s-a rătăcit într-un birou, la Radio. Am aflat de ea târziu, mi-au spus chiar japonezii.
Nu înţeleg, după revoluţie încă vă mai puneau piedici?
Sigur! Pe principiul: „La vremuri noi, tot noi“. (Râde.) [...]
Simt totuşi un curent destul de agresiv la adresa dumneavoastră. Cum vă explicaţi că aveţi atâţia duşmani în breaslă?
Da, am duşmani şi sunt bucuros. E singurul context în care aş putea cita din Lenin: „Dacă n-aş avea duşmani, ar însemna că sunt mort!“. (Râde.) Percepţia generală e că sunt un tip arogant, încrezut. Vorba lui Caragiale, am tăria opiniunilor mele, şi asta deranjează. Ţin minte că eram puşti şi cântam prima oară Concertul de Ceaikovski cu Filarmonica dirijată de Brediceanu. Eram încă elevul Floricăi Musicescu, n-aveam mai mult de 19 ani. Şi Brediceanu, în timpul introducerii, se întoarce spre mine dirijând cu mâna lui ca un peşte mort şi-mi spune: „Eu concertul ăsta l-am cântat cu mari artişti, cu x, cu y“, unde x şi y erau nimeni absolut! Iar eu îi spun: „Decât să-mi spuneţi cu cine aţi cântat, mai bine aţi fi atent, aţi ratat intrarea la corn şi a intrat cu două măsuri mai încolo“. Doamne, s-a supărat groaznic şi a zis că el nu mai face concertul ăla. Şi eu m-am dus la Domnişoara şi i-am spus ce s-a întâmplat. Dar ea nu s-a speriat, a zis: „Lasă, mă, băiete, că-l îmbunăm noi“. Şi l-a chemat la ea, l-a tratat cu veşnicele jeleuri de împăcare, la care a adăugat şi nişte cafele, i-a mai spus şi nişte bancuri şi a scăpat şi bancul cu Ceaikovski la Radio Erevan. „Iesti adevărat ce se spune, că marili nostru cămpăzităr Piotr Ilici Ceaikăvski a fost gămăsexual?“ Răspuns: „Oficial, răspunsul este da, dar nu pentru aceasta îl iubim noi pe marili nostru cămpăzităr“. A râs şi până la urmă s-a făcut concertul.
Ca să revin însă, cred că pe mulţi i-a enervat şi faptul că nu am cântat niciodată pentru Ceauşescu şi pentru partid. În muzică se stătea la rând pentru a face sluj în faţa Conducătorului... Şi mai cred ceva. Poate că mulţi sunt convinşi că mi-am citit dosarul de Securitate.
Şi l-aţi citit?
Nu, dar tare aş vrea!
Şi de ce n-o faceţi?
L-am tot cerut şi mi se spune că nu există. Dar am să insist. Nu pentru răzbunare, ci pentru adevăr". (Copyright Editura Polirom)
Dan Grigore (n. 1943) şi-a făcut studiile de pian în ţară, cu Florica Musicescu, Mihail Jora şi Cella Delavrancea, dar şi la Sankt-Petersburg şi Viena. A predat pian la Conservatorul de Muzică din Bucureşti, apoi la Universitatea de Muzică din Cluj. A primit numeroase premii şi distincţii din partea statului român şi a statului francez.
Dia Radu (n. 1981) a debutat în presă de pe băncile Facultăţii de Litere a Universităţii din
Bucureşti. A colaborat ca documentarist cu presa occidentală (TF1, Radio France Culture,
Le Monde şi Io Donna) şi a semnat reportaje, cronici şi interviuri în revistele Esquire, Cuvîntul şi Dilema. În anul 2013 i s-a acordat Premiul Naţional pentru Jurnalism din partea Asociaţiei Române de
Istorie a Presei. Din 1999 este reporter şi editor cultural la revista Formula AS, în paginile căreia încearcă să traseze un portret fidel al României de azi.
Se încarcă comentariile...
