Peter Brook, la 90 de ani - Mereu actual

„În timp ce citiţi această carte, ea e deja depăşită. Pentru mine, este un exerciţiu acum încremenit în pagină. Dar, spre deosebire de o carte, teatrul nu are trăsături speciale. El poate oricând s-o ia de la capăt. În viaţă, asta este un mit. Nu putem niciodată să refacem drumul înapoi. Paginile noi nu pot fi date înapoi, ceasurile niciodată nu merg în urmă, nu avem niciodată o a doua şansă. În teatru însă tabla se şterge de fiecare dată”.

Am reprodus integral pasajul de mai sus pentru că el mi se pare a conţine o seamă de aserţiuni adevărate. Dar şi o afirmaţie falsă. Afirmaţiile adevărate sunt cele referitoare la capacităţile de înnoire ale teatrului, de necesitatea acestei înnoiri, de însuşi caracterul înnoitor al acestei arte. Caracter ce înseamnă garantul însuşi al perpetuării existenţei teatrului. Afirmaţia pe care o socotesc falsă e aceea ce ţine de caracterul pretins depăşit al cărţii din care am desprins citatul cu pricina.

Am citit Spaţiul gol, cartea de debut în domeniul teoriei şi al mărturiilor despre teatru a marelui Peter Brook, demult, în anii în care încercam să mă familiarizez cu această artă şi în care speram că aş putea fi un posibil critic de teatru. Am citit-o integral mai întâi în limba franceză. Cred că am mai parcurs câteva fragmente din ea graţie unor traduceri parţiale, de uz intern, editate pe vremuri în binecunoscutele broşuri format A 4, cu coperte roşii, apărute sub egida ATM. În 1997, am revenit asupra cărţii lui Brook mulţumită primei sale traduceri integrale în limba română, datorată, cred, lui Marian Popescu şi apărută la editura Unitext.

Traducerea de atunci a fost un eveniment, răspundea unei necesităţi stringente. Toată lumea vorbea despre „teatru mort” sau „teatru mortal”, concepte fundamentale în argumentaţia lui Peter Brook, însă puţini ştiau cu exactitate, prin consultarea riguroasă a sursei, ce voia să însemne cu adevărat sintagma cu pricina. Cam la fel stăteau lucrurile în ceea ce priveşte „metoda” lui Stanislavski, metodă de bază în şcolile de teatru din România, stipulată ca atare de directive ministeriale datând încă din timpurile de început ale stalinismului naţional. Atunci când cartea lui Stanislavski nici nu fusese încă tradusă complet şi neinterpolat în limba română.

În 2014, editura Nemira, aceeaşi căreia îi datorăm tipărirea versiunii integrale a Muncii actorului cu sine însuşi, iniţiativă pentru care se cuvine să îi fim mereu recunoscători regretatului Valentin Nicolau, a publicat o nouă traducere a Spaţiului gol. De data aceasta în traducerea Monicăi Andronescu. Citind-o, mi-am dat seama că Brook are nedezminţit dreptate. Că gândurile sale reunite în cele patru eseuri – Teatrul fără viaţă, Teatrul sacru, Teatrul brut, Teatrul imediat-  la origine conferinţe, sunt pe mai departe actuale. Că dreptate are şi prefaţatorul acestei ediţii, Andrei Şerban, atunci când scrie că „sunt convins că după experienţa Spaţiului gol nu mai e posibil să mergem la teatru fără să ne întrebăm de ce o facem”.

 Avem obligaţia acestei întrebări noi, spectatorii, fie şi numai pentru motivul că în primul dintre eseurile din carte, Peter Brook are nu intuiţia, ci certitudinea importanţei spectatorului în existenţa teatrului viu, ce se opune radical, la modul antagonismului ferm, teatrului fără viaţă. Brook nu a avut nevoie să aştepte apariţia pe piaţă a teoriei receptării, a şcolii de la Konstanz, a lui Hans Robert Jauss şi a transferurilor conceptelor acestora dinspre teoria lecturii înspre teoria teatrului. Ori apariţia Şcolii spectatorului a lui Anne Ubersfeld, carte de căpătâi în anii 70-80 ai semioticii ce părea pe veci învingătoare. „Munca actorului nu este făcută niciodată pentru public, şi totuşi întotdeauna este pentru public…Spectatorul este un partener de care trebuie să uite când e pe scenă şi totuşi, în permanenţă trebuie să îl aibă în gând”, notează marele regizor în eseul intitulat Teatrul sacru.

Peter Brook a intuit că nu există doar regizori fără viaţă, scenografi fără viaţă ori actori fără viaţă. Ci şi spectatori fără viaţă. Pe care Andrei Şerban, discipol al lui Brook, îi pune la zid în mai fiecare din intervenţiile sale publice. Atacându-le preconcepţiile cu care pătrund în sala de spectacole. „Teatre, actori, critici şi public sunt angrenaţi într-un mecanism care scârţâie, dar nu se opreşte niciodată”, scria Peter Brook în ultimele pagini ale eseului intitulat chiar aşa –Teatrul fără viaţă. Asta după ce observa că „problema teatrului fără viaţă seamănă cu situaţia unui om care te plictiseşte de moarte”. Dar şi după ce făcea remarca fundamentală potrivit căreia „prin fără viaţă nu vom înţelege în nici un caz mort. Înţelegem ceva activ, dar într-un mod deprimant…”. O distincţie ce justifică decizia traducătoarei de a opta pentru sintagma teatru fără viaţă şi nu pentru aceea consacrată de teatru mort. De fapt, încă o dovadă că Brook are dreptate. Dar, iată!,  şi că nu numai în teatru, ci şi în traducerea scrierilor dedicate acestuia „ceasurile nu merg niciodată în urmă” şi că „tabla şterge de fiecare dată ”.

În primele trei secvenţe ale cărţii, Peter Brook dă mai degrabă expresie reflecţiilor sale de spectator avizat de teatru. De om care ştie despre ce vorbeşte atunci când produce aserţiuni, multe memorabile, despre cum s-ar cuveni montat pe mai departe Shakespeare, despre Gordon Craig şi Antonin Artaud. Sau despre metoda lui Grotowski şi actorii acestuia. „Actorii lui Grotowski îşi oferă spectacolele ca pe un fel de ceremonialuri, acelora care vor să ia parte la ele; actorii fac invocaţii, scot la iveală ce zace în fiecare om, - şi viaţa de zi cu zi se străduieşte să acopere. Acest tip de teatru este sacru pentru că scopul lui este sacru”. Sau despre viaţa şi arta celor de la Living Theatre. Ori despre literatura dramatică a lui Samuel Beckett şi despre cea a lui Cehov. Surprinzător, aparent scandalos, dar cât de adevărat relaţionată cu scrisul lui Feydeau. Sau despre Brecht, socotit în eseul Teatrul brut drept „figură centrală a epocii noastre”. Cred că dacă ar fi citit ceea ce susţine Brook despre distanţare şi parodie la Brecht, cronicăresele ce s-au pronunţat agresiv, imprudent şi neprofesionist despre spectacolul cu Omul cel bun din Seciuan ar fi avut şansa de a se salva măcar de o parte de ridicol. Ş.a.m.d.

Partea cea mai actuală a cărţii lui Peter Brook e, în opinia mea, cea intitulată Teatrul imediat. Cea în care regizorul vorbeşte despre sine, despre greşelile, eşecurile , erorile de anticipare şi aproximare comise de el însuşi de-a lungul carierei, despre propriile spectacole, despre rolul exerciţiilor, despre repetiţii şi necesitatea asigurării intimităţii lor.

Peter Brook- SPAŢIUL GOL – Traducere din limba engleză: Monica Andronescu; Prefaţă de Andrei Şerban; Editura Nemira, Bucureşti, 2014