A murit Imre Kertész. A murit un om care a vrut să vadă limpede. Un scriitor care s-a străduit să fie departe de kitschul Holocaustului, să nu se predea patosului suferinţei. Ca şi Primo Levi cu al său I sommersi e i salvati, dar cu mijloacele literaturii de ficţiune, a încercat să pătrundă dincolo de stereotipiile ”buni şi răi”, ”exterminaţi şi călăi”. Pentru asta, a creat un limbaj de adolescent, al unui băiat care înţelege totul deoarece s-a obişnuit să fie ascultător.

În afara destinului este un titlu pentru o viaţă care chiar aşa a fost, cel puţin din punct de vedere spiritual. Cel care vrea să rămînă lucid nu-şi poate permite să se lase prins de diferite crezuri. În asta, l-a ”ajutat” enorm Auschwitz şi Buchenwald. Scriitorul său preferat a fost Kafka, şi a spus că Colonia penitenciară este cea mai colosală nuvelă a secolului trecut.

A fost lucid şi deci panpesimist pînă la capăt. În ce să spere un om care din lagăr a picat în ”griul nostru strîmt” al kadarismului, iar după 1989 a văzut că nu s-a schimbat nimic, numai colcăiala s-a intensificat? Nuvela Proces verbal documentează chiar această ”neschimbare”.

Şi totuşi, sunt foarte frumoase fotografiile în care rîde.