Personajul periferic

Printre personajele mele secundare se numără şi Tuică, un vagabond din romanul Manuscrisul fanariot, care aducea cu el piaza rea.

Sunt oameni care declanşează conflicte, care-ţi aduc în minte gânduri negre şi presimţiri sumbre. Presupun că vi s-a întâmplat. În vechime acest tip de om era numit cheţ, cuvânt care cu timpul a căpătat şi alte valenţe. Ei bine, Tuică acesta, care apare de-a lungul romanului, emană atâta negativitate în jurul său, încât nişte bucureşteni întind copita înainte de-a izbucni ciuma, iar mulţi alţii se îmbolnăvesc şi-şi pierd iubirile, averea sau idealurile.

Ca să nu mai vorbim de săraca Atinia, care a avut inspiraţia proastă de a-l lua pe Tuică drept vizitiu.

Iar acum vă zic direct din roman: deşi se născuse în casa unui aprod din mahalaua lui Popa Soare, acest Tuică rămăsese orfan de la 5 ani. Nişte rude îi luaseră casa şi-l duseseră la Orfelinatul lui Ipsilanti, iar de aici începu să-şi capete numele de Piază Rea. Toate persoanele care-i arătau un pic de bunăvoinţă erau imediat lovite de ghinion. Cine-l lua cu simbrie în scurt timp ajungea la sapă de lemn. Dacă Tuică punea mâna pe o unealtă se alegea praful de treaba pe care o avea de făcut. În jurul lui, oamenii sărăceau pe capete, se îmbolnăveau şi murea la vârste înfloritoare. Chiar şi când cerşea aducea ghinion, căci dacă vreun creştin îşi făcea pomană cu el, aruncându-i vreun ban, la câteva minute după aceea precis dădea o căruţă peste acel milostiv, îi cădea o cărămidă în cap ori se răsucea pe picioare şi-şi dădea duhul, ca şi cum Dumnezeu l-ar fi pedepsit pentru că nu-şi văzuse de treaba lui.

Pe acest Tuică îl angajase Atinia, interesată de legenda funestă din jurul său. Ea voia să-l trimită în curtea lui Brăiloiu, cu o făclie aprinsă, ca să se răzbune pe el.

Cu toate că nu-l avea în slujbă decât de câteva ore, Atinia îl urcase pe Tuică pe capra trăsurii. Nu departe de casele lui Brăiloiu, unde ar fi trebuit să coboare, Tuică scăpă frâul, iar copita unui cal alunecă în mocirlă. Trăsura, cu Atinia cu tot, se împotmoli lângă pod. Un cal îşi rupse piciorul, iar femeia, rău zgâlţâită, ieşi până la urmă din cupeu. Apa nu era mare. Cu fustele ridicate, udă şi indignată, Atinia ajunse acasă şi trimise doi hăndrălăi cu puşcoace de cremene. Calul rănit fu ucis, iar celălalt scos la mal. Pe Tuică porunci să-l lase în poartă la Brăiloiu, iar seimenii rămaseră de pază ca să nu dispară trăsura pe timpul nopţii.

În jurul podului, pe o rază de o sută de metri, domni ghinionul până-n zori.

Tuică nu ştia încotro s-o ia şi un timp rătăci pe străzi, lipit de porţi şi de ziduri. Ajunse la Cotul Morii, unde mai înnoptase şi alte dăţi, şi pentru că se auzeau peste tot glasuri, scârbit de lume şi de propriul ghinion, intră într-un stufăriş, sperând să pună mâna pe vreo lişiţă moartă.

Mlaştina se întindea până la Radu Vodă, al cărui moţ de argint se vedea din orice punct al oraşului. Îşi făcu trei cruci, din obişnuinţă, şi continuă să dea la o parte stuful. Înainta greu, iar la un moment dat se opri într-un obiect mare. Pipăi cu mâinile pe orbeşte. În mocirlă era împotmolit un coş cât un car. Degetele pipăiră ceva moale ca o burtă de câine, pe care un minut mai târziu reuşi să-l tragă afară. Era un sac de piele, legat la gură cu un şiret. Plin de uimire, Tuică desfăcu sacul. Înăuntru erau bani aurii, cum nu văzuse până atunci niciodată.

Două zile dormi cu banii sub cap. Apoi, păţit şi trecut prin atâtea, hotărî să-i îngroape lângă Mânăstirea lui Radu Vodă, la rădăcina unui tecar, oprindu-şi doar 2 galbeni. Planul lui era rezonabil. Vroia să-şi cumpere nişte haine şi să-şi schimbe înfăţişarea. Apoi s-o taie spre Giurgiu, şi de-acolo - direct spre Stambul.

Dar el era Tuică, planurile nu puteau căpăta consistenţă. Cei doi galbeni îl vor băga în bucluc.

 Toate astea - într-un roman în care el nu are decât un rol periferic. N-am să vă spun ce se întâmplă mai departe, dar vă voi spune că în atelierul meu scriitoricesc, el continuă să existe, tot aşa, la marginea întâmplărilor, ca acel bob de drojdie aruncat în aluat. Fără Tuică nu pot să scriu, e ca un gardian al galeriei mele de personaje. Şi încă ceva: sper că nu trebuie să vă spun că acest cheţ e în legătură cu alţii ca el, nu toţi piază-rea, ci aruncaţi pe la marginea întâmplărilor, periferici, dar care trăiesc intens, iar faptele lor nu sunt cu nimic mai prejos ca ale personajelor principale. De aceea m-am hotărât ca să scriu despre ele.