S-a păstrat chiar şi-un portret al său, pe care îl găsiţi pe net. Dar desigur, în paginile ficţiunii e diferit, e chiar altul aş îndrăzni să spun.

Deşi n-are rol important, mi-a plăcut să scriu despre el, mai mult, au existat şi două motive pentru care l-am introdus în roman: mai întâi că a scris o carte, ceea ce  deja mă înrudea cu el, apoi mi-a plăcut  porecla, pe care am aflat-o de la G. Ionnescu Gion: Deli Zorzo. În turcă  deli înseamnă nebun (dar cu simpatie), iar Zorzos era un nume grecesc frecvent în Balcani, cum e azi „Gică contra” sau alte nume generice. Deli Zorzo - Zorzo nebunul, agitatul.

Avea temperament, era învăţat şi-atunci mi-am închipuit că şi înfăţişarea era pe măsură.

Cu toate că se apropia de 60 de ani, Deli Zorzo era un bărbat fără vârstă, impresie dată de faţa luminată de o vese­lie pe care nimic nu i­-o tulbura. Chiar şi la înmormântări ori când citea Evanghelia îşi arăta dinţii, despre care tot târgul ştia că erau frecaţi cu lămâi, amănunt care făcea parte dintre cele mai neobişnuite fapte ale oraşului, mai ales după ce se auzise că ar fi practicat acest obicei zilnic.

Pe lângă faptul că aducea lemn sfânt de la Ierusalim sau de pe unde mai colinda, comercializat în mod chibzuit pe la coconetul din Bucureşti, Deli Zorzo, în realitate erudit, cu preocupări cărturăreşti, a scris desigur şi cărţi, printre care una despre odoare şi moaşte, care în roman se transformă, sub apăsările nevăzute ale istoriei ficţiunii.  Cartea lui Zorzo e o lectură desfătătoare pentru  unul dintre personajele principale ale romanului meu, Tilu, amator de ezoterisme.

Era iarnă adevărată în Bucureşti. Oraşul scânteia de felinare şi de uniformele înzorzonate ale militărimii, iar pe uliţele albe treceau sănii vopsite în toate culorile, cele mai multe acoperite cu pânză de Braşov ori doar cu alveole mărginite de clopoţei. Nămeţii care străjuiau strada respirau ceaţa unui decembrie fără soare.  Iar pe drumul îngust se mişca Tilu, cu noua lui carte care-l costase 3 taleri, scrisă de Deli Zorzo.

Iar, apoi în casa lui tihnită (vă amintiţi - ascunsă între alte case), s-a adâncit în lectură, aflând toate beneficiile unor relicve, ceea ce-­l convinse să­-şi cumpere câteva. Lemnul din crucea pe care a fost răstignit Iisus avea cea mai mare căutare. El ţinea departe bolile, aducea bunăstarea şi împlinea toate poftele sufletului. Osul Sfintei Filofteia deschidea lacătele, iar un singur fir de păr de-­al Sfântului Dumitru omora toţi păduchii.

Iar la finele cărţii, cineva, poate chiar autorul, adăugase câteva file, scrise de mână - reţete, una mai folositoare ca alta. Când un om cade bolnav după altul care nu are pentru el nici măcar simpatie, iată ce trebuie să facă pentru a scăpa de năpastă: mai întâi să scrie acel nume pe o hârtie şi să-l taie cu 50 de linii. Apoi să împăturească hârtia şi s-o lase într-un castron cu aluat până a doua zi. În zorii zilei, pe nemâncate, să frământe cu cenuşă aluatul, până iese o turtă, având grijă ca hârtia să fie bine acoperită. Acea pâiniţă trebuie îngropată noaptea în malul Dâmboviţei. Iar în timpul îngropăciunii nu are de spus decât nişte cuvinte pe care le înţeleg numai demonii: Trax, armegos, zarkon. Zarkon-taragon.

Pentru dezlegarea unei iubiri nepotrivite nu trebuia decât o poţiune cu praf de ardei şi limbă de şoarece. Gheara de porumbel e bună împotriva gândurilor neîntrerupte către un singur om. Contra melancoliei exista o poezie care trebuia spusă din ce în ce mai repede, până când nefericitul reuşeşte s-o recite de la un capăt la altul fără să se încurce. Crinul de baltă e bun pentru omul nesuferit. O singură petală, aşezată în timpul nopţii pe frunte, îl izgoneşte pe veci.

Ca autor de cărţi despre moaşte, odoare sfinte şi alte mărfuri religioase, Deli mi-a devenit simpatic, încât chiar dacă nu are cine ştie ce treabă epică e amestecat în multe episoade, mai precis, e pomenit de 22 de ori. Această  frecvenţă îl face să se numere printre apropiaţii mei fără treabă, adică printre personajele periferice de rang înalt.