Peripeţii pe Atlantic

Miercuri, 5 mai Romanul „Burse de călătorie“, de Jules Verne, va fi distribuit împreună cu ziarul „Adevărul“, la preţul de 10,99 lei. În povestea închipuită de faimosul scriitor francez, drumul spre casă al unor tineri antilezi care studiază la Londra se transformă în cursă cu obstacole.

Chiar în prima zi a anului 1903, revista franceză „Magasin d'Éducation et de Récreation" începea să publice „Burse de călătorie", un roman al lui Jules Verne care ilustrează proverbul „Banu-i ochiul dracului" sau butada „Totu-i bine când se sfârşeşte cu bine".

Venind în întâmpinarea gustului pentru fantezie ce se afirma la început de secol, când literatura realistă era încă la putere, prozatorul francez le propunea cititorilor povestea unui voiaj în care nimic nu e ceea ce pare. Le oferea o proză cu care mergea la sigur, pentru că se folosea de ingredientele nemuritoare ale romanului de aventuri.

Invitaţi să pornească într-o călătorie pe Atlantic, spre Antile, cititorii deveneau însoţitori ai personajelor. Erau, fireşte, de partea personajelor pozitive, nouă studenţi ai colegiului londonez Şcoala Antiliană.

Aceştia, originari din Insulele Antile, primesc burse de călătorie spre ţinuturile natale, drept pentru care se îmbarcă, împreună cu profesorul Horatio Petterson,  la bordul unei nave care porneşte la drum spre arhipelag. Numai că întâmplarea - adică abilitatea scriitorului - face ca pe vaporul „Alert" să călătorească şi Harry Markel, fost căpitan de vas convertit în pirat, alături de confraţii săi nemiloşi, spaima mărilor şi oceanelor.

Mizând în primul rând pe răsturnările de situaţie, Jules Verne îl distribuie pe Merkel într-un rol ce i-ar veni mănuşă oricărui pirat care se respectă.  El vrea să le facă de petrecanie tinerilor ce merg spre casă, dar, aflând că aceştia vor beneficia de favorurile financiare ale unui bogătaşe, se comportă asemenea eroilor negativi din basmele populare, hotărând să-i ucidă numai după ce îi va lăsa fără ipotetica avere.

Reţetă de succes

Cum îi stă bine unui romancier care stăpâneşte arta suspansului, Jules Verne mai introduce un element de imprevizibil: misterioasa doamnă Seymour, binefăcătoarea studenţilor, dejoacă din umbră planul ucigaş. Scriitorul nu-şi putea permite să sfideze solida tradiţie a binelui  care învinge răul şi astfel să înşele aşteptările publicului cititor de roman popular. Ca atare, piraţii devin, din vânători, vânat şi primesc ce merită,  căci „răii" trebuie  pedepsiţi.

Deşi scrisă în spiritul unui evident mesaj moralizator, povestea îşi păstrează farmecul datorită talentului prozatorului şi datorită abilităţii sale de a prelucra şi de a doza ingrediente preluate din literatura populară, din romanul de consum şi din ideile avansate în plin proces de emancipare ştiinţifică.