„Pe lumea asta, fiecare trebuie să se descurce de unul singur“, din „Povestiri de iarnă“ de Karen Blixen
0
Volumul „Povestiri de iarnă“, al scriitoarei Karen Blixen (1885-1962), a apărut la sfârşitul anului trecut, la Editura Humanitas, în colecţia Raftul Denisei. Traducerea din limba daneză îi aparţine Ioanei A. Manolescu.
Lansarea cărţii autoarei daneze a avut loc pe 16 decembrie, la Librăria Humanitas Cişmigiu. La eveniment au participat: Denisa Comănescu, director editorial Humanitas Fiction; Alexandra Rusu, editor Booktopia.ro; Andreea Răsuceanu, scriitoare şi traducătoare şi Angelo Mitchievici, prozator şi critic literar. Actriţa Eliza Păuna a citit fragmente din volum.
Karen Blixen, nominalizată de mai multe ori la Premiul Nobel, s-a născut la Rungsted, lângă Copenhaga, pe 17 aprilie 1885. A studiat Artele Frumoase la Copenhaga, Paris şi Roma. În 1914 s-a căsătorit cu baronul Bror Blixen-Finecke, de care a divorţat în câţiva ani mai târziu.
Între 1914 şi 1931 a trăit în Kenya, la o fermă. În urma acestei experienţe, a scris volumul autobiografic „Din inima Africii“/ „Den afrikanske farm“, cea mai cunoscută operă a ei, ecranizată în 1985 de Sydney Pollack, cu Meryl Streep şi Robert Redford în rolurile principale.
A debutat în primii ani ai secolului XX, în reviste daneze, şi, în volum, cu „Şapte povestiri gotice“ (1934), scrise în engleză şi semnate Isak Dinesen. În 1942 a publicat volumul „Povestiri de iarnă“, scris în engleză (Winter's Tales) şi tradus imediat de autoarea însăşi în daneză (Vinter-Eventyr). Unicul ei roman, „Angelic Avengers“, a fost publicat în 1946.
Fragmente din volumul „Povestiri de iarnă“
Vasul Charlotte naviga dinspre Marsilia spre Atena pe o vreme ploioasă şi o mare neliniştită şi cenuşie după furtună. Simon, micul mus, stătea pe puntea udă care-i fugea de sub picioare, ţinându-se de o pânză. Privea în sus spre norii purtaţi de vânt şi spre al doilea catarg. O pasăre îşi căutase acolo adăpost şi, încurcându-se în corzile velei, se lupta acum cu disperare să scape. Băiatul privea de pe punte zbaterea aceea de aripi şi căpşorul care se smucea dintr-o parte într-alta.
Experienţa îl învăţase pe Simon că pe lumea asta fiecare trebuie să se descurce de unul singur. Doar copiii şi cei săraci cu duhul erau îndreptăţiţi să ceară ajutorul altora. Lupta pe viaţă şi pe moarte, care se purta acolo sus, îl furase o clipă, de parcă el însuşi ar fi luat parte la ea. Se întreba ce soi de pasăre era. În ultimele zile, multe călătoare înaripate se odihniseră pe catargul vasului: rândunele, prepeliţe, grauri şi, o dată, chiar o pereche de şoimi pelerini. Băiatul îşi spunea că pasărea de acum seamănă cu un şoim. Îşi aminti cum, cu mulţi ani în urmă, în ţara lui, nu de parte de casă, a observat de aproape un şoim călător care se odihnea pe o piatră. Se apropiase de el, dar acesta îşi luase repede zborul. Poate era aceeaşi pasăre. „Şoimul ăsta e întocmai ca mine. Atunci era acolo, acum e aici“, îşi spuse el. (Povestea micului mus)
Cu vreo şapte decenii în urmă, în portul Anvers, exista un hotel pe nume Hôtel de la Reine – un loc modest, dar respectabil, unde trăgeau, de obicei, căpitanii de vase cu soţiile lor. Aici sosi într-o seară de martie un tânăr domn căruia i se citea pe chip tristeţea. În timp ce urca strada spre hotel, îndepărtându-se de vaporul care-l adusese din Anglia, se gândea că era cel mai singur şi mai nefericit om de pe lume. Şi nici nu exista nimeni căruia să-i povestească despre nenorocirea lui. În ochii lumii, îşi spunea, apărea probabil ca un favorit al sorţii, ducând o viaţă de invidiat.
Tânărul era scriitor şi devenise brusc, de la prima carte, celebru în întreaga Europă. Publicul era sedus, criticii îl ridicaseră în slăvi, fără excepţie, şi câştigase o mulţime de bani, după ce toată viaţa fusese sărac. Cartea descria soarta copiilor sărmani, aşa cum o trăise el însuşi, şi îl apropiase de mediul reformatorilor sociali din multe ţări. Fusese acceptat cu entuziasm în cercurile celor mai cultivaţi şi rafinaţi intelectuali, ba îşi mai asigurase prezenţa în această societate şi prin căsătoria cu fiica unui respectat om de ştiinţă – o tânără frumoasă, cu suflet nobil, care îl venera.
Acum se afla în drum spre Italia, unde urma să îşi termine cea de-a doua carte, al cărei manuscris îl purta cu el în rucsac. Tânăra lui soţie avea să-l însoţească în această călătorie, însă părăsise Anglia cu câteva zile mai devreme pentru a-şi vizita fosta şcoală din Bruxelles. (Tânărul domn cu garoafă)
Karen Blixen, la masa de lucru. Foto: denmark.dk
În urmă cu vreo optzeci de ani, la Copenhaga se pregătea o nuntă care trezise mult interes. Un tânăr ofiţer dintr-o veche familie lua în căsătorie o jună burgheză înstărită, unicul copil al unui negustor din capitală, al cărui tată, până să fie adus de soartă aici, fusese vânzător ambulant în Iutlanda. O astfel de legătură era destul de neobişnuită pe vremea aceea. Se vorbise mult despre eveniment, ba chiar exista şi un cântec despre el, care se comercializase şi se auze cântat pe străzi.
Mireasa avea douăzeci de ani şi era o frumuseţe – o fată înaltă, împlinită, cu părul negru, tenul deschis şi buzele roşii. Întreaga ei înfăţişare şi ţinută radiau o vigoare care indica un material de foarte bună calitate. Avea două mătuşi bătrâne şi nemăritate ale căror averi, acumulate din generaţie în generaţie, prin muncă şi modestie, erau acum puse la păstrare sub saltea. Când una din aceste mătuşi auzi întâia dată zvonul despre amorul nepoatei, îşi luă pălăria şi mantaua şi îi făcu de îndată tinerei o vizită. (Poveste despre o perlă)
Scriitoarea daneză, în 1959, Foto: theguardian.com
— Ce pauvre Jean, rosti într-o seară din vara anului 1875, în salonul unui hotel din Baden-Baden, un bătrân general rus cu favoriţi lungi şi căniţi.
— Bietul Jean este cu adevărat o persoană extraordinară, cu totul ieşită din comun. Îl cunoaşteţi desigur pe Jean, oberul, cel mai vechi chelner din hotel. Vă voi povesti acum ce suflet minunat are. Mă obişnuisem ca în fiecare dimineaţă, la micul-dejun, să mănânc, după cafea, o nectarină – o nectarină, mă înţelegeţi, nici piersica, nici caisa nu-mi sunt pe plac – dar care trebuia să fie bună cu adevărat: coaptă, dar nu răscoaptă. Azi-dimineaţă, Jean s-a apropiat de masa mea. Era palid, vă jur, omul era alb ca varul. De am crezut că se îmbolnăvise. „Excelenţă, mi-a spus, e îngrozitor!“, şi n-a mai putut articula nici un cuvânt. „Ce e atât de îngrozitor, bunul meu prieten?“, l-am întrebat eu. „A izbucnit războiul? A murit Marele Duce?“. „Nu, m-a asigurat el. Dar e îngrozitor. S-a întâmplat ceva groaznic. Excelenţă, nu se găseşte nici o nectarină în tot oraşul astăzi“. Şi două lacrimi mari s-au prelins pe obrajii lui. Da, e cu adevărat un personaj remarcabil. (Invincibilii stăpâni de sclavi)
În prima jumătate a secolului trecut, trăia în nordul Zeelandei o familie săracă de pescari şi gospodari, care,
după locul naşterii, îşi spuneau Plejelt şi pe care părea să-i ocolească norocul, indiferent de ce făceau. Într-o vreme avuseseră case şi pământuri ici şi colo, bărci şi năvoade, dar le pierduseră pe toateşi orice nouă întreprindere de care apucau dădea greş. Norocul nu le surâsese decât atât cât să-i ţină departe de închisorile daneze, dar saga familiei era un lung şir de păcate şi slăbiciuni – băutură, jocuri de noroc, vagabondaj, copii din flori şi sinucideri – dintre acelea care exclud indivizii din ordinea socială fără ca aceştia să-i fi încălcat neapărat legile. Bătrânul pastor Falbe din Tikøb i-a povestit succesorului său în post despre această familie:
— Aceşti Plejelt nu sunt deloc nişte oameni răi. Cunosc eu mulţi care sunt mai răi decât ei. Sunt frumoşi, sănătoşi, prietenoşi în felul lor şi nu lipsiţi de talent. Dar privesc existenţa într-un mod greşit. Dacă nu se vor schimba şi nu-şi vor îmbunătăţi felul de a trăi, vor ajunge să fie mâncaţi de şobolani. (Copilul visător) Foto dr.dk. Blixen, în 1907.
Într-un an, acum un secol, primăvara a sosit târziu în Danemarca. Până în ultimele zile din martie, strâmtoarea Sund rămăsese îngheţată şi închisă între coasta daneză şi cea suedeză. Zăpada din câmpii şi de pe drumuri se topea uşor în timpul zilei pentru a îngheţa din nou înspre seară. Nu exista speranţă sau milă nici pe pământ, nici în văzduh.
Apoi într-o noapte, după o săptămână de ceaţă densă şi umedă, a început să plouă. Cerul aspru şi neînduplecat, care atârnase deasupra pasajului mort, exploda, desfăcându-se în şuvoaie de viaţă şi devenind una cu pământul. Din toate părţile răsuna şoapta neîntreruptă a apei în cădere, care creştea şi devenea cântec. Lumea reînvia prin el şi lucrurile îşi regăseau sufletul în întuneric. Încă o dată, dealurilor şi văilor, pădurilor şi pâraielor înlănţuite li se vestea: „Nu veţi muri, ci veţi învia“. (Peter şi Roza)
Peisajul întins şi ondulat al Danemarcei era nemişcat şi rece, treaz în mod misterios, la ora aceea timpurie de dimineaţă. Pe cerul sidefiu nu era nici un nor, nici o umbră nu brăzda câmpiile, dealurile şi pădurile în zori. Ceaţa se ridica din văi şi lunci, aerul era răcoros, iarba şi frunzişul acoperite de roua dimineţii. Neobservat de ochii oamenilor şi nederanjat de activităţile lor, pământul respira o viaţă fără de moarte, pe care cuvintele sunt prea sărace să o descrie.
Şi totuşi oamenii locuiau pe aceste meleaguri de mii de ani, modificându-le solul şi vremea, însemnându-le cu gândurile lor, aşa încât în prezent era imposibil de spus unde încetează existenţa unora şi unde începe a celorlalţi. Linia subţire şi cenuşie a unui drum printre câmpii şi dealuri era materializarea fermă şi eternă a credinţei oamenilor că e mai bine să afli într-un loc decât într-un altul.(Lanul de secară) Copyright Editura Humanitas.
Se încarcă comentariile...
