Patrick Modiano, scriitor laureat cu Nobel în 2014: „Nu trebuie să desluseşti niciodată misterul“

Patrick Modiano                                                FOTO: AP

Un nou volum, "Ca să nu te pierzi în cartier", de Patrick Modiano, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 2014, a apărut în Colecţia Bibliotecii Polirom.

Jean Daragane, un scriitor trecut de şaizeci de ani, trăieşte într-un prezent fără bucurii; numai lectura din Buffon şi contemplarea copacilor şi a florilor îi mai dau speranţă în viaţă. Însă pierde întîmplător o agendă veche, de care nu-i păsa mai deloc. Un individ straniu o găseşte, îl sună să i-o înapoieze şi aşa începe povestea în care Daragane, odată cu nume de locuri şi numere de telefon ieşite din uz, îşi aminteşte frînturi de o blîndeţe dureroasă pe care atît de mult se străduise să le uite.

Pasajele albe din copilărie şi tinereţe se umplu încetul cu încetul, detaliile se înlănţuie treptat în jurul unor personaje şi dau la iveală destine şi oameni importanţi din viaţa lui. Trezite, amintirile transpar, contururile lor sînt imprecise, romanul fiind un melanj în care caracterul difuz al impresiilor, analiza psihologică, deziluzia şi poezia se împletesc într-o poveste-anchetă asupra lumii lăuntrice şi memoriei.

„Nu trebuie să desluşeşti niciodată misterul. Şi oricum, un scriitor n-ar fi în stare. Chiar dacă se străduieşte cu minuţiozitate, doar îl adînceşte şi mai mult. Samuel Beckett spunea despre Proust, care practic nu făcea decît să-şi explice personajele: «Limpezindu-le, Proust le sporea misterul».” (Patrick Modiano)

„La Modiano, nimic nu este vreodată sigur. Universul e mişcător asemenea nisipurilor nevăzute ce pot să te înghită într-o clipă.

O casă din Saint-Leu-la-Forêt, square du Graisivaudan, postul de frontieră de la Ventimiglia, Tremblay: romancierul îşi ţese pînza, ale cărei fire converg spre o femeie, o piesă crucială în puzzle-ul spulberat al copilăriei lui... Cititorul obişnuit cu cărţile lui va regăsi cu bucurie în acest roman senzaţia de vag, atmosfera bizară, izul muced al unui trecut tulbure. Cititorul nou, stîrnit de Premiul Nobel, va pătrunde în acest spaţiu inedit şi va rămîne pe veci cucerit de vraja lui.” (Le Figaro)  

FRAGMENT

Întors acasă, se întrebă dacă visase, oare. Pesemne de la vara indiană şi de la căldură venea totul.

Îl dusese într o papetărie de pe boulevard Voltaire, în fundul căreia era un aparat de fotoco-piat. Paginile dactilografiate erau la fel de fine ca hârtia folosită pe vremuri pentru trimiterea scriso¬rilor „par avion“.
Ieşiseră din micul magazin şi făcuseră câţiva paşi pe bulevard. Ai fi putut să crezi că fata nu voia să se despartă de el. Poate se temea că, după ce drumurile li se despărţeau, Daragane n avea să le mai dea vreun semn de viaţă, şi astfel Gilles Ottolini nu o să afle niciodată cine era misteriosul Torstel. Dar şi Daragane ar fi rămas bucuros în preajma însoţitoarei sale, într atât gândul de a se întoarce în apartamentul lui îi stârnea groază.

                                                                            Ca să nu te pierzi în cartier, Colecţia Biblioteca Polirom, Seria Esenţial

— Dacă citiţi dosarul în seara asta, poate că amintirile o să se trezească la viaţă, şi fata arătă spre înve¬litoarea portocalie din carton pe care o ţinea în mână, cu fotocopiile într însa.
Insistase să copieze până şi fotografia băieţelului.
— Îmi puteţi telefona la orice oră în noaptea asta… Gilles se întoarce abia mâine după amiază… Mi aş dori mult să ştiu ce părere aveţi despre toate…
Şi scoase din portmoneu o carte de vizită pe numele Chantal Grippay, cu adresa ei, rue de Charonne nr. 118, şi numărul de telefon mobil.
— Acum trebuie să mă întorc… O să mă sune Gilles şi am uitat să mi iau mobilul.                                            

                                                                  C

Au făcut cale întoarsă şi au mers spre rue de Charonne. Şi unul, şi celălalt tăceau. N aveau nevoie să vorbească. Părea că fata găsea firesc să umble amândoi umăr la umăr, iar lui Daragane îi trecuse prin minte că, dac ar fi luat o de braţ, ea i ar fi îngăduit, de parcă s ar fi cunoscut de multă vreme. S au despărţit în faţa scărilor staţiei de metrou Charonne.

Acum, în biroul lui, răsfoia paginile „dosarului“, însă nu l trăgea inima să le citească neîntârziat.
În primul rând, fuseseră dactilografiate fără dublă interlinie, iar adunătura aceea de litere îngrămădite unele în altele îl descuraja dintru început. Şi apoi, îşi dăduse seama cine era acel Torstel. La întoarcerea din Tremblay, în duminica aceea de toamnă, bărba¬tul a vrut să şi lase pasagerii pe fiecare unde locuia. Dar Chantal şi Paul au coborât la Montparnasse. De acolo, aveau metrou direct până acasă. El rămăsese în automobil pentru că necunoscutul îi zisese că nu stă prea departe de square du Graisivaudan, unde Daragane închiriase o cameră.

Păstraseră tăcerea o bună parte din drum. Până la urmă, bărbatul a mărturisit : „Cred că am fost de două trei ori în casa aceea din apropiere de Paris… Chiar mama dumitale m a adus acolo…“

Daragane nu răspunsese nimic. Se ferea cu ade¬vărat să se gândească la acea epocă îndepărtată din viaţa sa. Cât despre mama lui, nu ştia nici măcar dacă trăieşte încă.
Celălalt oprise maşina în dreptul scuarului Graisivaudan.

„Transmite i, te rog, omagiile mele mamei dumitale… Nu ne am mai văzut de foarte multă vreme… Făceam parte dintr un soi de club, alături de alţi prie¬teni… Clubul Crisalidelor… Uite, dacă din întâm¬plare vrea să ne întâlnim…“
Îi întinsese o carte de vizită pe care scria „Guy Torstel“ şi – din câte îşi amintea – o adresă de serviciu, o librărie din Palais Royal. Şi un număr de telefon. Mai apoi, Daragane pierduse cartea de vizită. Însă transcrisese numele şi numărul de telefon – oare de ce ? – în agenda lui de la vremea aceea.
Se aşeză la birou. Sub foile „dosarului“, descoperi copia paginii 47 din romanul său Tenebrele verii, unde era vorba, se pare, despre acest Torstel. Numele fusese subliniat, pesemne de Gilles Ottolini. Citi :
„În Galerie de Beaujolais, exista într adevăr o librărie în vitrina căreia fuseseră expuse opere de artă. Intră. O femeie brunetă şedea la biroul ei.
— Aş dori să vorbesc cu domnul Morihien.
— Domnul Morihien lipseşte, răspunse ea. Dacă doriţi, puteţi discuta cu domnul Torstel“.

Asta era tot. Nu mare lucru. Numele apărea numai la pagina 47 din roman. Şi Daragane nu se încumeta, în noaptea aceea, să l caute prin foile din „dosar“, dactilografiate fără dublă interlinie. Torstel. Un ac într un car cu fân.
Îşi aducea aminte limpede că pe cartea de vizită pierdută apărea şi adresa unei librării, din Palais Royal. Şi poate că numărul de telefon era al librăriei. Însă, după mai bine de patruzeci şi cinci de ani, cu aceste biete amănunte nu ajungeai să dai de urma unui om care nu mai era de acum decât un nume.

Se lungi pe canapea şi închise ochii. Hotărâse să se silească din răsputeri, deşi nu îi făcea plăcere, şi să se întoarcă pe firul timpului, chiar dacă doar pen¬tru o clipită. Romanul Tenebrele verii îl începuse toamna, în aceeaşi toamnă în care într o duminică fusese la Tremblay. Îşi amintea că i aşternuse pe hâr¬tie prima pagină în noaptea acelei duminici, în camera din square du Graisivaudan. Cu câteva cea¬suri mai devreme, când automobilul lui Torstel zburase de a lungul cheiurilor Marnei şi străbătuse apoi pădurea Vincennes, simţise într adevăr cum toamna îl apasă : bruma, mirosul de pământ jilav, aleile presărate cu frunze moarte. De atunci încolo, cuvântul „Tremblay“ avea să fie mereu legat de toamna aceea.

La fel şi numele Torstel, de care se folosise mai demult în roman. Pur şi simplu din pricina sonorităţii. Asta îi evoca lui Torstel. Doar asta era în stare să explice. Gilles Ottolini avea să fie dezamăgit, probabil. Cu atât mai rău. La urma urmei, Daragane nu era obligat să i dea vreo explicaţie. Nu îl privea partea aceasta. ("Ca să nu te pierzi în cartier", de Patrick Modiano, Copyright Editura Polirom, traducere din limba franceză de Mădălina Vatcu).

Patrick Modiano

Patrick Modiano s-a născut în Boulogne-Billancourt, în 1945. În copilărie a fost foarte apropiat de fratele mai mic, care s-a stins din viaţă la doar zece ani; şocul morţii sale a marcat pentru totdeauna opera viitorului scriitor. După absolvirea liceului, Patrick nu s-a înscris la universitate, alegînd să se consacre scrisului. Succesul a venit îndată după prima carte apărută, La Place de l’étoile (1968), dublu premiată. A publicat pînă acum peste douăzeci de romane – Villa triste (1975), Remise de peine (1988), Un cirque passe (1992), La Petite Bijou (2001) –, volume autobiografice sau de eseuri, piese de teatru, scenarii de film şi cărţi pentru copii. Dintre cele mai importante distincţii primite amintim: Prix Goncourt (1978, pentru Rue des boutiques obscures) şi Premiul Nobel pentru Literatură (2014), „datorită artei memoriilor, prin care a evocat destine omeneşti dintre cele mai greu de înţeles şi a dezvăluit universul Ocupaţiei naziste“. La Editura Polirom au apărut pînă în prezent romanele Călătorie de nuntă (2014), Bulevardele de centură (2014) şi Iarba nopţilor (2015).