În primul rînd, contextul. Societatea românească are, în mod firesc, propria ordine a priorităţilor: război între Palate, remaniere, amnistie, graţiere, familia tradiţională. Sînt multe chestiuni presante pe agenda iute schimbătoare a clipei. Vasăzică, e stare de urgenţă şi dl Cărtărescu primeşte premii.

Mai grav: la noi, e mereu stare de urgenţă, iar dl Cărtărescu primeşte mereu premii. Pentru că nu mai departe de acum două luni a primit şi un premiu spaniol.

La urma urmei, ce ar justifica atenţia opiniei publice româneşti? Faptul că, pe lista laureaţilor Premiului „Thomas Mann“, dl Cărtărescu a fost precedat de nume precum Günter Grass (cu trei ani înainte ca acesta să cîştige Nobelul), Peter Handke ori, mai înainte vreme, Siegfried Lenz? Sau că Premiul Formentor de Las Letras i-a mai onorat, de la 1961 încoace, pe Jorge Semprún, Jorge Luis Borges, Saul Bellow, Witold Gombrowicz, Carlos Fuentes ori Enrique Vila-Matas?

Apoi, dl Cărtărescu trece sub tăcere etichetele proaspăt puse de un reputat jurnalist spaniol: „virtuozul viselor“, „unul din marii magicieni ai naraţiunii contemporane“, „unul dintre acei scriitori din care este esenţial să citim înainte de a muri“. Şi mai rău: „a l citi pe Cărtărescu înseamnă a face un pact cu diavolul“, a scris dl Antonio Ubero, în La Opinión de Málaga – insula ce găzduieşte, în mod tradiţional, ceremonia decernării.

„Să i se dea premii, nu zic, dar să se ajungă la toată lumea“.

Asemenea calificative, dacă ar fi răspîndite, ar ruina cariera românească a dlui Cărtărescu. Care vise, ce magie, ptiu, drace! Tot ce a construit spontanul agent literar Băsescu riscă să se prăbuşească sub această povară encomiastică. Mai ales că la Cotroceni nu se mai citeşte Orbitor. Ghinion, e vremea Omului fără însuşiri.

Mai bine să vă spun cît a cîştigat dl Cărtărescu însumînd cele două premii: 75.000 de euro. „Deci avem o ştire“, ar zice dl Cristoiu. Ei, da, asta este, într-adevăr, o ştire. Dacă zicea aşa de la început, să vedeţi ce zbîrnîiau tastaturile în redacţiile româneşti.

„Vă spun sincer, mi-e tare ruşine că trăiesc într-o lume ca a noastră. Şi aici nu mai e vina lui Dragnea & Co“, a răbufnit dl Cărtărescu. Cu toată corectitudinea politică a aserţiunii, scriitorul putea să provoace o nouă criză identitară domnişorului Laufer: a vrut dl Cărtărescu să fie antisemit, lezînd prin nepăsare nedreptatea strigătoare a momentului politic, sau doar antismintit şi atît, vasăzică o chestiune gustată de un cerc restrîns de reacţionari, precum dnii Tismăneanu, Pleşu, Toma şi alţii, eiusdem farinae?

Să fie liniştit dl Cărtărescu. Peste 50 de ani vor trage puştile spre cer, va plînge naţiunea, va clama Codrinul zilei: nu ne ştim preţui valorile! Totul, live la televiziunile de ştiri. Se va dezveli, sub o guvernare, monumentul Aripa dreaptă, iar în următoarea – Aripa stîngă, de va rămîne trecătorul gură-cască pînă la sistematizarea urbană de la sfîrşitul veacului. Şcoala bucureşteană nr. 41, unde a predat marele scriitor, îi va purta numele. Iar placa de marmură va fi dezvelită, desigur, de chiar ministrul Educaţiei Naţionale, cu adevărat eterna dnă Ecaterina Etc.

Pînă atunci, însă, să facă bine dl Cărtărescu să mai plece urechea şi la obştea scriitoricească, tot mai nemulţumită că republica literelor devine, de la un an la altul, un regat, vădit nedemocratic: „Să i se dea premii, nu zic, dar să se ajungă la toată lumea“.

(Apărut în ”Dilema veche”, nr. 771, 29 noiembrie – 5 decembrie 2018)