Martha Bibescu, îndrăgostită de un papagal verde. A fost „iubirea cea mare, unică, pe viaţă”. Fragment exclusiv din volumul „Papagalul verde”

Martha Bibescu (1886-1973)

„Papagalul verde”, unul dintre romanele celebre ale prinţesei Martha Bibescu, e povestea unei fetiţe care, trăind într-o casă lipsită de iubire, se îndrăgosteşte pentru totdeauna de o pasăre. În fragmentul pe care îl publicăm pe www.adevarul.ro, Martha Bibescu, voerbeşte despre cât de mult i-a fost afectată familia de moartea prematură a fratele său, Saşa.

La nouă ani, poţi să iubeşti atît de tare, încît, dacă iubirea îţi e luată, să nu mai vrei să iubeşti deloc, niciodată, pe nimeni. Şi ce dacă iubeşti un papagal preţios şi verde, care te-a ales dintr-odată, într-o dimineaţă anume, şi s-a aşezat pe mîneca hăinuţei tale? Iubirea cea mare e iubirea cea mare, singura,pe viaţă, spune Martha Bibescu în volumul "Papagalul verde", editat de Polirom.

"Papagalul verde", unul dintre romanele celebre ale prinţesei Martha Bibescu, e povestea unei fetiţe care, trăind într-o casă lipsită de iubire, se îndrăgosteşte pentru totdeauna de o pasăre. E o dragoste care se împlineşte prea tîrziu, aşa cum prea tîrziu se întîmplă toate în viaţa ei, umbrită de amintirea unui frate dispărut şi de „păcatul cel mare“ al părinţilor. Şi, cînd tot ce ţi se întîmplă e pus sub semnul unei voinţe vechi, venite din străbuni, doar o iubire mare te mai vindecă. Asta dacă nu e şi ea parte din blestemul strămoşesc…

„O carte stranie, o poveste frumoasă, cu farmecul arid al unei cutiuţe de prizat tutun din secolul XVII.” (New York Times)

„Publicat prima oară în anii 1920, în Franţa, tradus apoi în engleză, Papagalul verde era pentru vremea aceea o adevărată îndrăzneală literară, căci vorbea despre incest într-o poveste în care o tînără rusoaică încearcă din răsputeri să afle rădăcinile exilului, ale înstrăinării familiei sale.” (Library Journal)

Martha Bibescu (1886-1973) este una dintre cele mai importante figuri ale perioadei interbelice româneşti. Fiica lui Jean Lahovary şi a prinţesei Emma Mavrocordat, căsătorită la 17 ani cu vărul ei, George Valentin Bibescu, tînăra aristocrată colindă lumea, îi scrie lungi scrisori amicale prinţului moştenitor al Germaniei, se îndrăgosteşte pe rînd de diplomaţi şi scriitori, străluceşte, cu spirit şi graţie, în saloanele pariziene. Primul său roman, Les huit Paradis (1903), un jurnal de călătorie în Persia, primeşte premiul Academiei Franceze şi laudele lui Maurice Barrès. Isvor, le pays des saules (1923) este romanul ţării natale, iar Catherine-Paris (1927), proză cu foarte puternice note autobiografice, e povestea nostalgică a mult visatei „Internaţionale a principilor”, al cărei sfîrşit Martha Bibescu va trăi să îl vadă, după 1945, cînd va părăsi pentru totdeauna palatul de la Mogoşoaia şi ţara. Stabilită, după cîţiva ani de peregrinări, la Paris, nobila exilată va mai publica La Vie d’une amitié, corespondenţa cu abatele Mugnier, cel mai fidel prieten, şi La Nymphe Europe, prim volum din ceea ce ar fi trebuit să fie un ciclu autobiografic.

   FRAGMENT

" Saşa. Dispărutul era prezent pretutindeni"

Există ruşi de Nisa aşa cum există violete de Parma sau de Toulouse. Aparţineam cu toţii acestei speţe înrudite, cea a ruşilor din Biarritz ; eram o familie moscovită de pe Coasta de Argint. Eram însă o familie îndoliată ; în asta consta ori¬ginalitatea noastră, primul din titlurile noastre. Mai mult decât averea, mai mult decât aglomeraţia de copii şi de ser¬vitori şi mai mult decât uriaşa clădire ridicată de tata între parc şi plaja particulară, nenorocirea ne acorda un fel de superioritate asupra altor familii străine, ba chiar şi un fel de lustru. Căci doliul e întotdeauna strălucitor ; îi înfrumuse-ţează pe cei care îl poartă şi îi scoate în faţă, acoperindu i cu umbre, aşa cum face noaptea cu stelele.

Toată tinereţea mea a sclipit de strălucirea ei funestă: se întindea de la părinţi până la noi, de la servitori până la lucrurile noastre, învăluind în splendoarea ei tristă livrelele lacheilor şi maşinile, doicile şi guvernantele. Rigoarea ei se potrivea de minune severităţii educaţiei noastre creştine : eram fetiţe nefericite care sub îndrumarea lui Miss Grey, o englezoaică, sau mai târziu sub tutela domnişoarei Vzersnéska, o poloneză, am fost tot timpul conduse de o mână de fier într o mănuşă neagră.  

N-am cunoscut decât târziu motivul acestui doliu în care mama s a încăpăţânat să rămână toată viaţa. Crezusem mai întâi că atât eu cât şi surorile mele eram sortite unei vieţi în alb şi negru pentru că aşa ne era rasa, precum ciocănitorile sau câinii foxterieri. Credeam, de asemenea, că albul se va face tot mai puţin pe măsură ce creşteam şi va lăsa loc pen¬tru tot mai mult negru.

Mai târziu, din discuţiile dintre bone şi guvernante, am aflat că părinţii mei îşi pierduseră unicul fiu. 

Surorile mele mai mari, Anne şi Elizabeth, nu pomeneau niciodată de fra¬tele care murise mai înainte ca eu să mi amintesc ceva despre el. Avea opt ani, iar eu, doi ; l am privit fără să l cunosc ; m a atins şi nu l am simţit. Fără să ştiu vreodată că l am avut, cum mă puteam plânge că l pierdusem ? Şi totuşi, încă din prima clipă când am fost capabilă să înţeleg, am auzit cum i se plângea pierderea, am văzut o pe mama jelind fără înce¬tare moartea îngerului ei (până într acolo încât multă vreme l am crezut ridicat la cer şi gata să se întoarcă iar pe pământ). Părinţii mei încercau cu disperare să l facă să revină pe lume, folosindu se de orice mijloc cu putinţă, ba chiar şi de unele mai misterioase, de care credeau că dispun, astfel încât într o bună zi am început şi eu să l caut pe acest frate de negăsit, şi de atunci am dobândit sentimentul că l am pierdut pe vecie.
Ascultând pe părinţii mei vorbind despre el, n ai fi putut să ghiceşti că plângeau un copil atât de mic.
Ajunseseră pe nesimţite să amestece ceea ce fusese cu ceea ce ar fi putut deveni. Ni l dădeau tot timpul ca exemplu. Dacă ne recitam greşit lecţiile de franceză, ni se lăuda imediat uşurinţa cu care el învăţase latina şi greaca, limbi de altmin¬teri grele. Mi a trebuit mult timp ca să pricep că, la vârsta la care murise el, n ar fi putut să ştie altceva decât că rosa înseamnă trandafir, iar din greacă n ar fi putut cunoaşte decât cuvântul alfa.

În închipuirea părinţilor, fratele meu continua să crească şi să dobândească toate calităţile şi toate gradele militare, să primească toate recompensele. Dacă se întâmpla ca părinţii mei să citească în ziar că un tânăr câştigase o cursă sau o regată, ei spuneau : ar fi câştigat o şi el ! Sau că un alt tânăr a ieşit primul la şcoală ? Ar fi ieşit şi el ! Când s a înălţat primul avion, tot el ar fi cucerit şi aerul, dacă ar fi apucat să trăiască.
Timp de douăzeci de ani, mama a tremurat la lectura tutu¬ror realizărilor militare, sportive sau ştiinţifice despre care citea, închipuindu şi că fiului ei le ar fi obţinut pe toate. Băiatului nu i creşteau numai forţa şi înţelepciunea, dar şi frumuseţea, depăşindu ne tot timpul. Dacă o invitată făcea o gafă complimentând o pe mama pentru chipul frumos al vreuneia dintre fiicele ei, mama se grăbea să răspundă :

— A, dacă l aţi fi cunoscut pe fiul meu ! Nici nu v aţi mai uita la ea !

În casă existau jucării şi jocuri interzise pentru că aparţinuseră fratelui meu. Un arc cu săgeţi şi o ţintă pictată în roşu, negru şi alb, atârnate într un colţ în hol, şi patine cu rotile de care nu aveai voie să te atingi. În grajd, un cal alb încântător murise de bătrâneţe fără ca cineva să fi îndrăznit vreodată să se urce pe el sau să l mâne din ziua când trăsese până la biserică sicriul tânărului său stăpân.
Fiecare lună aprilie readucea printre noi comemorarea. Pietatea părinţilor mei faţă de amintirea fiului lua atunci o notă de exaltare. Fotografiile lui erau înconjurate de flori şi de lumînări ; hainele i se expuneau pe patul în care murise ; încăperea se transforma într o capelă de rugăciune. Nu se stătea decât în genunchi.

Din prag, unde ni se îngăduia să ne rugăm, surorile mele şi cu mine zăream un fel de altar format de un scrin acope¬rit cu o faţă de masă albă, de comuniune, iar între vaze şi candelabre trona o imagine a lui, ţinută de obicei ascunsă. Era o fotografie mărită care îl reprezenta întins, cu capul odihnindu se pe o pernă plină de trandafiri. Astfel culcat, părea mai mare. Era îmbrăcat într un costum de marinar al cărui guler larg îi dezvelea gâtul ; din buzunarul hainei ieşea vârful lucitor al unui fluieraş de argint. Părul, crescut lung în timpul bolii, îi arunca pe obraji umbra unor favoriţi, îmbătrânindu l şi dându i aerul că era deja acel tânăr care nu avea să fie. Pleoapele şi buzele păreau că se închid peste privire, peste cine ştie ce cuvinte, iar tăcerea îl umplea de bucurie. Părea să ascundă, zâmbind, gândul unui secret încântător.

Cu ce tristeţe în suflet priveam această imagine ! Nu ne era arătată decât o dată pe an ; o vedeam prin lumina tremu¬rătoare a lumânărilor, care îi dădeau o tresărire de viaţă, însu¬fleţirea unui somn fericit. Îi închinam rugăciunile mele. Îi spuneam : „Te salut, frăţior plin de graţie ! Eşti binecuvântat între toţi copiii mamei mele...“

Simţeam pe atunci extazul pe care alte fetiţe îl încercau în faţa bradului de Crăciun, a zilei de Sfânta Maria şi a zile¬lor de naştere, sărbători pioase din copilărie. Bucuriile lor ne fuseseră refuzate pentru că, în lipsa fiului ei, mama nu mai suporta să le trăiască. De când fratele meu nu mai era acolo, la noi acasă nu se aprindeau luminile festive decât în ziua comemorării sale.

Cu timpul, am înţeles că, în casa părintească, am fost martor la naşterea unei religii ; dispărutul era prezent pretutindeni, iar noi, copii vii, contam mai puţin decât această umbră şi nu locuisem niciodată în inima şi în casa părinţilor la fel ca el, căci ne goniseră cu totul din ele.

Revoltele noastre copilăreşti erau înăbuşite cu aceste cuvinte simple: „Fratele vostru n ar fi făcut asta !“. Era modelul nos¬tru în toate privinţele ; crescusem cu sentimentul lipsei de demnitate morală, în comparaţie cu ceea ce era perfecţiunea însăşi, încercând în zilele noastre bune să semănăm cu el,
dar şi pline de disperare că am dat greş, în zilele noastre proaste, care erau de departe mult mai numeroase ! (Copyright  "Papagalul verde", de Martha Bibescu,  Editura Polirom, Colecţia Biblioteca Polirom, Seria ESENŢIAL, Traducere din limba franceză de Constantin Popescu)