Pâinea sau cartea?

Am intrat zilele trecute într-o librărie. Ştiam ce vreau să cumpăr: un roman al unui scriitor român, apărut în acest an. L-am cumpărat şi am plecat.

Am obiceiul să cumpăr cărţile autorilor români contemporani. În naivitatea mea, cred că acest obicei încurajează (financiar) editorul şi scriitorul mai câştigă şi el câţiva lei din comisionul ce i se cuvine din exemplarul meu cumpărat. Cred că aşa este corect: să cumpărăm, să încurajăm producţia naţională de carte, cât ne permite portofelul.

Pentru romanul scriitorului român cumpărat recent, am scos din portofel 34,95 lei. Adică, la cursul leu/euro de la BNR, face 7,93 euro, rotunjit, 8 euro! Romanul are 321 de pagini, scriitorul face parte din prima linie de prozatori contemporani, merită banii! Totuşi, 8 euro nu i-am găsit pe stradă. I-am câştigat din munca mea. Indiferent de valoarea artistică a cărţii (musai trebuie s-o citesc pentru că am dat bani pe ea!), 8 euro mi se pare o sumă mare pentru veniturile mele. Îmi fac socoteala: cu 8 euro aş putea să mănânc două zile (pâine, cartofi, salam). De asemenea, banii daţi pe carte mi-ar ajunge să cumpăr vreo 40 de franzele albe de Titan. Circa 40 de pâini, e ceva pentru viaţa mea!

Cartea este un produs greu vandabil. Se află în coada listei de priorităţi din viaţa noastră.          

Se înţelege din ce-am scris până acum că sunt nemulţumit de preţurile cărţilor, sunt prea mari şi nu sunt accesibile poporului. Aiurea! Poporul nu vrea cărţi! Este o mare ipocrizie când auzi cât de îndrăgostiţi sunt românii de lectură, mari iubitori de carte. Sau de Teatrul Radiofonic! Sau de cultură, în general. (Nu mai invoc studiile care arată că avem cel mai mic consum de produse culturale din UE.)

Preţurile cărţilor sunt corecte, fiind reglate de cererea şi oferta de pe piaţă. (Ce comic ar fi premierul Victor Ponta să umble prin librării şi să controleze o creştere suspectă şi necontrolată a preţurilor la cărţi!) Totuşi, mi se pare de-a dreptul scandalos cât de mare este rabatul perceput de către reţelele de difuzare, ajungând şi până la 50% din preţul cărţii. (Nu ştiu cum, dar în orice domeniu din România, distribuitorii sunt cei mai câştigaţi!)

Nu preţurile cărţilor sunt problemele discutabile, ci veniturile mici ale românilor. Apoi, cartea este un produs greu vandabil. Nu are urgenţa unei pâini, a unui kil de carne ori a unui medicament. Cartea se află în coada listei de priorităţi din viaţa noastră: întreţinerea, factura la mobil, benzina, săpunul sau pasta de dinţi, deşi mulţi români au renunţat şi la pasta de dinţi. Cartea nu-i o urgenţă şi nu este „moca” precum Facebook-ul. Dar chiar şi aşa, cartea exercită o vrajă minunată de acolo, de pe raftul librăriei. Este mult mai seducătoare decât un litru de untedelemn. Dar tot untdelemnul îşi are locul în sacoşă!

Mă întreb: ce forţă misterioasă sau ce baghetă magică îi mişcă pe oameni, atâţia cât mai sunt interesaţi de lectură, către cărţi? Pentru că magia cărţilor ne face, uneori, să băgăm mâna în buzunar şi să uităm de pâinea pe care trebuie s-o ducem acasă în următoarele zile. Asta este cea mai dulce foamete pe care o putem trăi.