O Românie înfricoşătoare?

Cartea „România în 100 de ani - Bilanţul unui veac de istorie“ (Editura Humanitas, Bucureşti, 2018) valorifică un dublu avantaj.

Acela al poziţiei din afară a autorului ei-istoricul austriac Oliver Jens Schmitt (n. 1973) este profesor de Studii sud-est europene la Universitatea din Viena- cât şi acela al genului. Eseul. Care oferă un plus de libertate în demonstraţie, însuşire ce nu înseamnă însă nicidecum absenţa rigorii în înlănţuirea şi expunerea ideilor. „Fiind o încercare, nu are pretenţia de caracter definitiv, mai mult lansează întrebări fundamentale, dezvoltă teze şi idei călăuzitoare, reliefează şi scoate în evidenţă lucruri care, în monografii de amploare, sunt sufocate de material“.

Oliver Jens Schmitt este pus astfel la adăpostul naţionalismelor mai mult sau mai puţin reale care au grevat şi încă grevează discursul istoriografic din România, nu plăteşte tribut acelor minciuni pioase care prea adeseori au obliterat orice încercare de evaluare critică a unei anumite etape din istoria naţională.

România în 100 de ani - Bilanţul unui veac de istorie a fost iniţial o conferinţă pe care Oliver Jens Schmitt a susţinut-o, cu puţină vreme în urmă, sub cupola Ateneului Român. Stimulat de climatul politic actual în care „antioccidentalismul se răspândeşte în mod subliminal, dar şi făţiş, în care se bate toba suveranităţii, neatârnării şi egalităţii în drepturi a României faţă de partenerii ei din UE şi NATO- în realitate urmărindu-se apărarea intereselor particulare ale oligarhilor“, Oliver Jens Schmitt şi-a asumat riscul de a spune, necenzurat, tot adevărul. Şi-a amplificat textul conferinţei, a transformat-o în eseu pe care l-a alăturat unui dialog cu caracter lămuritor avut cu omul de televiziune Marian Voicu şi a reunit totul între pagini de carte. Citind-o, am avut impresia că din paginile cărţii se arată - şi aici pastişez titlul unei cărţi a lui Edward Behr - O Românie înfricoşătoare.

Două sunt etapele din istoria României drastic demitizate de eseul profesorului austriac. Perioada interbelică şi cea comunistă. Mai exact. Până la apariţia eseului România în 100 de ani Bilanţul unui veac de istorie parcă ne mai era îngăduit luxul de a trăi cu iluzia că epoca interbelică a fost una cu adevărat democratică. Nu, democraţia nu a fost una chiar perfectă, însă perfectibilă. Analizată din perspectiva matricei naţionalist-centraliste care a slujit drept proiect de ţară îndată după Marea Unire, proiect vizând centralizarea şi omogenizare, dar şi din perspectiva felului în care s-au comportat între 1918-1944 vârfurile clasei politice, Biserica, Armata, Academia, aşa cum procedează profesorul austriac, puţin rămâne din respectiva imagine înduioşătoare. Ţara a fost guvernată prost de politicieni preocupaţi în primul rând de propria lor prosperitate, după eşecul lui Iuliu Maniu care a ajuns la guvernare în 1928, dar nu a reuşit să pună ţara pe un traiect pur democratic, s-au succedat guvernări din ce în ce mai debile, dar şi mai corupte. Biserica Ortodoxă mult prea legată de Stat, de intenţiile sale centralizatoare, a făcut cel mai adesea jocul politicienilor, uneori chiar li s-a substituit acestora asumându-şi funcţii politice clare (cazul guvernării patriarhului Miron Cristea). Armata a încurajat şi susţinut, şi până la guvernarea dictatorială a generalului Ion Antonescu, dar vom vedea că şi după, tendinţele autoritariste. Academia a fost, la rându-i, animată nu de preocupări ştiinţifice ori de o orientare pro-occidentală, ci minată de o viziune autohtonistă şi de interese politice nu tocmai onorante.

Oliver Jens Schmitt lansează întrebări şi, în consecinţă, spulberă şi multe mituri, unele cu funcţie şi valoare de scuză, referitoare şi la perioada comunistă. Da, e adevărat, comunismul a fost adus în România de tancurile sovietice, dar nici nu s-au depus prea multe eforturi spre a fi, cel puţin formal, rejectat. Au existat complicităţi ale unor consistente părţi ale populaţiei, ale intelectualităţii, ale Armatei. Academia a fost parazitată de falşi intelectuali care au făcut, contra cost, jocul partidului, Biserica şi-a asumat complicităţi mai mult decât condamnabile. De aici poate şi faptul că, la un moment dat, o parte dintre supravieţuitorii legionarismului au cochetat cu naţional-comunismul apărut în vremea lui Dej şi dus la apogeu de Nicolae Ceauşescu. De altminteri, chiar conceptul de om nou atât de pe placul stejarului din Scorniceşti, a fost împrumutat din arsenalul ideologic al legionarilor. Oliver Jens Schmitt detectează puncte de continuitate atât între Regele Carol şi Nicolae Ceauşescu cât şi între serviciile secrete (Siguranţa) din interbelic şi cele din perioada comunistă (Securitatea)

Este însă chiar atât de înfricoşătoare România din cartea profesorului austriac? N-aş spune. Partea finală a eseului, cea care se referă la ultimii aproape treizeci de ani din cei o sută, oferă şi motive de speranţă.

Nu, nu serveşte la nimic, subliniază Oliver Jens Schmitt ca dintr-un prezent trecut să încercăm să evadăm într-un trecut mai bun. Ori să îl redesenăm a fi fost astfel. „La o sută de ani de la 1918 ar trebui sărbătorit mai puţin statul ca atare, care s-a manifestat faţă de cetăţenii săi mult prea des în mod violent, ba chiar criminal, ci acei oameni care, după 1989, în ciuda statului, dincolo de acest stat, dar apoi şi în importante instituţii ale acestui stat, nu s-au angajat pe drumul naţionalismului izolaţionist al unei căi specific româneşti, ci pe drumul unei normalităţi europene“.

Oliver Jens Schmitt ROMÂNIA ÎN 100 de ani. BILANŢUL UNUI VEAC DE ISTORIE, Urmat de un dialog cu Marian Voicu; Traduceri din germană de Wilhelm Tauwinski; Editura Humanitas, Bucureşti, 2018