Această poartă, intermediarul neaşteptat, poate fi un om pe care-l vezi diferit de toţi ceilalţi, o carte care te găseşte la răspântie sau o întâmplare în care trăieşti total sentimentul de a fi viu. Cine primeşte una dintre aceste soluţii transfiguratoare se poate considera norocos sau chiar binecuvântat. Cine nu are parte de aşa ceva - din cauza unei izolări geografice, sociale sau culturale - dispune, totuşi, de o justificare.

Marea miză o reprezintă cei care caută şi care, deci, au şansa de a se descoperi şi în ipostaza crucii, adică inclusiv pe verticală. Pentru ei, pentru aceia care întâlnesc şi oameni providenţiali, dar şi cărţi revelatoare, esenţială este forma în care li se prezintă deschiderile de idei - limbajul şi universul de exemple însoţitoare.

Să recunoaştem: pentru un tânăr al secolului XXI, care creşte vrăjit de tehnologii fascinante într-o lume confortabilă şi obsedată de viaţa aceasta, istoriile biblice şi (mai ales) terminologia religioasă par de pe altă planetă. Ca să le priceapă, ca să ajungă la miezul lor, el are nevoie de o aducere a temelor creştine în lumea sa, de o iniţiere care să concureze cu jocul său cel de toate zilele.

Are nevoie de un mistagog.

Ei bine, asta face Andrei Pleşu în noua sa carte*: decriptează, în cea mai frumoasă limbă română posibilă, subtilitatea pildelor lui Hristos. "Accesează" creştinismul dinspre întrebările prezentului şi îi dovedeşte prospeţimea vorbind firesc despre singurele probleme care, la urma urmei, contează pentru fiecare dintre noi. Şi care sunt aceleaşi dintotdeauna.

"Pentru cei pregătiţi, El (Iisus - n.M.M.) trebuie să funcţioneze ca o indicaţie, iar pentru cei nepregătiţi - ca o piedică, sau ca o interdicţie. (...) A găsi un procedeu care să li se potrivească tuturor implică o mare subtilitate strategică: trebuie, pe de o parte, să laşi mereu deschisă perspectiva "intrării", dar, pe de alta, să ai precauţia de a revela voalând, de a bloca ferm accesul celor opaci." (CITAT, pag. 49)

*

Pentru mine, o carte de o asemenea frumuseţe grea n-a mai apărut de la "Jurnalul fericirii" încoace. Doar Steinhardt a mai realizat la un nivel atât de înalt joncţiunea dintre cultură şi credinţă, dintre raţiune laică şi adevăr teologic, dintre artă a scrisului şi interpretare biblică. La fel ca monahul de la Rohia, Andrei Pleşu dansează şi el pe sârma întinsă între versanţii nevăzuţi ai ereziei şi dogmei. Şi nu numai că rezistă acolo, la înălţime, ci te atrage şi pe tine, cititor, deasupra hăului. (În fapt, aceasta e credinţa.)

Parabola semănătorului devine astfel un elogiu al răbdării bine dozate, un argument pentru ne-grabă şi ne-renunţare, în ciuda lipsei vreunei dovezi că există un Dincolo. Mai departe, interpretarea parabolei copiilor din pieţe atinge una dintre cele mai îngrijorătoare boli contemporane - continua nemulţumire, cârcoteala acră, criticarea deviantă a altora. Acestea sunt traduse ca imaturitate în receptarea eventualelor semne divine şi ca neasumare a unei decizii personale, din care poate curge ratarea întâlnirilor mirabile.

Parabola talanţilor critică auto-mulţumirea şi teama de a miza pe ceea ce te face deosebit, iar parabola fiului risipitor, poate cea mai cunoscută dintre toate, ne descoperă trei feluri de risipă: risipa de cuminţenie, risipa de iubire şi risipa de... risipire.

Parabola lucrătorilor nevrednici ai viei pictează iluzia că refuzul oricărei autorităţi, accentul pe "eu", ar avea vreo şansă pe termen lung. În parabola furului, sensurile duhovniceşti sunt pregătirea permanentă, ne-dormirea, aşteptarea activă, trăirea simultană în două timpuri - cel finit, al propriei existenţe, şi cel etern-salvator. Credinţa înseamnă atenţie, trezie, antene conectate continuu la muzica vieţii, libertate conştientizată şi monitorizare creatoare a opţiunilor.

Creştinismul - scrie Andrei Pleşu - "e dozajul optim (...) între autoritate supramundană şi compasiune omenească: ne aflăm faţă-n faţă cu un foarte sus coborâtor, care deschide astfel calea unui foarte jos în ascensiune. Se vorbeşte despre altceva, despre cu totul altceva, în termenii lui aici. Se vorbeşte despre ceea ce nu ştim, în termenii a ceea ce ştim. Aceasta e definiţia însăşi a parabolelor lui Iisus." (pag. 77)

Această viziune - care poate părea contrariantă - a creştinismului ca religie a curajului şi a "tupeului" chibzuit, ca respingere a pre-judecăţilor şi a oricărei ideologii (evident generalizatoare), căreia i se adaugă incursiunile în cele mai complicate paradoxuri hristice, dar cu rămânerea controlată în teritoriul dilemelor actuale, pentru a nu pierde nici o clipă concentrarea şi interesul celui care citeşte, constituie puterile acestei cărţi extraordinare, apărută oarecum de nicăieri, ca un nesperat dar de Crăciun făcut culturii române.

* Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste, de Andrei Pleşu, Editura Humanitas, 2012, preţ: 44,9 lei