Britanicul George Orwell (fost slujbaş al Imperiului în Birmania) a luptat alături de anarhiştii spanioli în Catalonia anilor ’30, aici a intrat în contact cu comisarii bolşevici/stalinişti trimişi de la Moscova, iar aceste experienţe i-au fost suficiente pentru a ÎNŢELEGE, a se întoarce ÎMPOTRIVA comunismului şi a scrie ulterior două dintre cele mai mari demascări ale stalinismului şi ale spiritului totalitar, poate cele mai mari: „Ferma animalelor“ şi „1984“.

„Oameni sărmani“

În secolul precedent, tânărul Dostoievski (iniţial un „playboy“ juvenil şi-un fante, nu de Obor, ci de Petersburg, care se-apucă de literatură şi de „traducţii“ pentru că rămânea mereu datornic la jocul de cărţi, dar scrie pentru început cărţi empatice despre „oameni sărmani“, oarecum pe gustul epocii, care cu siguranţă ar fi fost pasabile în timp, dacă lucrurile s-ar fi oprit aici) se apropie – probabil din aceeaşi empatie, tipică intelectualului, chiar aristocratului rus (Tolstoi), faţă de „oamenii sărmani“ şi suferinţele, într-adevăr de neînchipuit, ale acestora şi din dorinţa de a da răspuns întrebării „ce-i de făcut?“, cu acest stat imens, rămas însă în urma Europei şi prizonier al unui autocratism ţarist de Ev Mediu – de mişcarea nihilistă/progresistă rusă a vremii, intrând în aşa-numitul Cerc de intelectuali democrat-revoluţionari Petraşevski, treabă care-i va atrage, după cum bine se ştie, condamnarea la moarte, sentinţă comutată în ultimul moment la zece ani de muncă silnică (va face cinci), şi experienţa unei execuţii simulate (una dintre „orele astrale ale omenirii“, după austriacul Stefan Zweig).

Schiţă reprezentând execuţia înscenată a membrilor Cercului Petraşevski

Urmează perioada executării sentinţei în Siberia (experimentul Siberia/„Casa Morţilor“), încă cinci ani de serviciu militar în aceeaşi Siberie, apoi o primă perioadă de călătorii prin Europa (Occidentală, desigur), câteodată alături de una dintre femeile din viaţa scriitorului (Polina Suslova). Sunt aproape zece ani în care Dostoievski nu scrie şi nu publică mai nimic, o perioadă de cvasi-tăcere scriitoricească absolută. După cincisprezece ani (în 1864, anul publicării „Însemnărilor din subterană“), revine în arena literară şi ideologică un Dostoievski cu totul nou, schimbat, care consider că se întoarce ÎMPOTRIVA colegilor săi socialist-revoluţionari, de care fusese atât de apropiat. O va face nu numai, mai târziu, portretizându-l sub figura lui Verhovenski din „Demonii“ pe terifiantul nihilist Neceaev / Nechayev (foto dreapta, la 22-23 de ani) (uciderea studentului „deviaţionist“ Ivanov, pentru care autorul „Catehismului“ a fost arestat şi închis mai târziu, a avut loc în noiembrie 1869, la Moscova, şi îmi aminteşte mult de un eveniment ulterior, măcelărirea lui Mihai Stelescu, tot de către „camarazii“ săi), ci şi încă din 1864, odată cu publicarea „Însemnărilor din subterană“.

„Omul din subterană“ = „omul modern“

Este un prim atac, de o subtilitate şi eficienţă rare, fără seamăn, împotriva întregii modernităţi in statu nascendi, împotriva guvernării „ştiinţifice“ (Dostoievski identifică aici corect „ştiinţa“ ca fiind un agent al neantului, sesizând că, după dictatura Bisericii, va urma cea a ştiinţei, a guvernării „pe baze ştiinţifice“ – ştiinţa rasială germană/nazistă şi „materialismul dialectic şi istoric“ sunt doar două exemple ulterioare, cele mai importante, desigur) şi a transformării omului într-o „clapă de pian“ (Diderot), trăitor într-un „palat de cleştar“ (Cernîşevski), raţionalizat şi matematizat. Îl maschează acest atac, printr-un fals „disclaimer“, ca fiind o elegie pentru tipul de om produs de romantism/byronism („romanticul rus“), aparent limitându-se la o critică (incoerentă, contradictorie şi scrisă din „subterană“) a cernîşevskianismului dominant („Ce-i de făcut?“, roman seminal, apăruse cu un an mai înainte).

În realitate, Dostoievski crease primul tip de „om modern“ în literatură, care mai târziu se va numi „existenţialist“ şi îi va influenţa masiv, direct sau indirect, pe toţi scriitorii şi gânditorii majori ai secolului XX. În acest text şi în cele care i-au urmat, scriitorul nu are o orientare conservatoare şi naţionalistă, aşa cum se crede îndeobşte, ci îşi dovedeşte dimensiunea profetică (bazată însă nu pe „viziuni“ şi vizionarism de tip W. Blake, ci pe o inteligenţă profundă a înţelegerii mecanismelor istoriei) şi calitatea de unul dintre cei mai mari filozofi (al istoriei, în primul rând, dar şi al sufletului uman) care s-au exprimat în literatură, prin mijloace exclusiv literare.

„Anarhism“ fără frontiere

În sfârşit, în ultima sa carte, „Fraţii Karamazov“, Dostoievski, prin Legenda Marelui Inchizitor, creează parabola ANARHISTĂ absolută, care descrie esenţa puterii politice, valabilă pentru orice stat sau guvern. Nici un tip de regim nu se poate sustrage descrierii făcute de text, se regăseşte complet, în articulaţiile sale, în aceste pagini, fie că este vorba de un regim fundamentalist religios (aşa cum aparent este cel din povestire), de o dictatură de tip clasic, de un sistem totalitar (marca secolului XX) sau de unul pseudo-democratic (liberalismul burghez şi succedaneele sale).

Pentru că, repet, aici este vorba despre ESENŢA puterii, într-un text de anvergura „mitului peşterii“ al lui Platon (similar, poate, doar pasajului median din „1984“ al lui Orwell – „cartea lui Goldstein“ –, ca să refacem legătura dintre cele două mari nume). (Să remarcăm şi apropierea dintre titlurile cărţii, articolului de fapt, al lui Neceaev, „Fundamentele sistemului social al viitorului“ / „Glavnyye osnovy budushchego obshchestvennogo stroya“, şi cel al cărţii fictive a lui Emmanuel Goldstein, „Teoria şi practica colectivismului oligarhic“ / „The Theory and Practice of Oligarchical Collectivism“.)

„Bestia Apocalipsei“ sau despre „vremea Antichristului“

PS: În 1862, Dostoievski vizitează Londra şi vede pentru prima oară „Palatul de cleştar“ (foto jos), o construcţie grandioasă a acelei vremi („Crystal Palace a fost un vast palat de expoziţii din fontă şi sticlă, construit mai întâi în Hyde Park pentru a adăposti Great Exhibition / Prima expoziţie universală de la 1851“), pe care-l va transforma, în „Însemnări...“, într-un simbol al utopismului lui Cernîşevski. Scrie următoarele lucruri („pentru Dostoievski, monumentul simbolizează triumful materialismului în Europa şi este întruchiparea bestiei profeţite de Apocalipsă“): „Este ca un fel de ilustraţie biblică, ceva babilonian, o proorocire a Apocalipsei care se împlineşte în faţa ochilor tăi. Simţi că trebuie să ai o rezistenţă spirituală permanentă şi putere de negare, astfel încât să nu capitulezi, să nu te laşi pradă impulsului de a te închina în faţa obiectului, de a-l idolatriza pe Baal, adică să nu îl accepţi ca pe idealul tău“. Dacă ar fi scris lucrurile acestea în vremea noastră, cea în care „palatul de cleştar“ mai are puţin şi este definitivat, ar fi fost considerat nimic altceva decât un NEBUN (desigur, unul inofensiv, pentru că orice idee a devenit inofensivă)! (Din păcate, lucrurile au mers de-atunci încoace exact în sensul descris de Dostoievski.)