Fiecare profet are un Dumnezeu al lui pe care-l serveşte. Nu se poate să fii profet aşa, pe contul tău. Profetul tău, cum s-ar zice. Profetul ideilor tale. Asta ar însemna că, în ascuns, te crezi tu însuţi Dumnezeu, numai că nu vrei s-o declari pe faţă... Şi, poate, nici predicator nu sînt, cu toate că am aici cel mai potrivit pustiu căruia m-aş putea adresa. Dar, după cum vedeţi, în loc să discut cu pă­sările cerului, eu discut cu dumneavoastră. În loc să mă adresez păianjenilor din sala de aşteptare ori vîn­tului care suflă dinspre pădure spre mlaştină, mă adresez unor oameni pe care nu-i văd, nu-i cunosc, şi unii, poate, încă nici nu s-au născut.

Cum să nu mă ştiţi, maestre, când aţi scris în slova asta tot ce am simţit eu la zeci de ani după suferinţele domniei voastre ? Eu sunt unul dintre cei pe care nu i-aţi văzut niciodată, dar care a crescut cu Viaţa pe un peron ştiind că unii vorbesc şi când trebuie, şi când n-ar trebui, numai că eu le zâmbesc pe de-a-n-doaselea. Nu mă născusem când purtaţi Polemici cordiale între Litere, Drept şi Filosofie. Pe ultima am săvârşit-o şi eu. Noblesse oblige. E locul în care se făuresc destinele demnităţii, oamenii pentru care "da" şi "nu" sunt opţiuni de viaţă, şi nu mofturi, fiinţele care au înţelepciunea răbdării.

Octavian Paler e singurul autor pe care l-am citit cap-coadă îndoit, întreit, înmiit.

Îndoit, pentru că îmi năşteam neîncrederile faţă de mine cu cât îl citeam. Întreit, pentru că toate lucrurile binecuvântate se fac de cel puţin trei ori. Înmiit, pentru că nu puteam fără el.

În paginile sale am citit Paradoxurile vremurilor noastre spuse mai limpede şi mai dureros ca niciodată :

“Paradoxul vremurilor noastre în istorie este ca avem:
cladiri mai mari, dar suflete mai mici;
autostrazi mai largi, dar minti mai înguste ».

 

Suflete mici, maestre, oameni micrometrici, cu gânduri strâmtorate. Cum să te fereşti de ei ? Cum să trăieşti cu iubirea pentru ei ? Să nu le fac nimic, ar fi zadarnic, să mă spetesc luminându-i, s-ar putea să n-am putere.

La ceva vreme după asta, mi-am dat seama că autostrăzile lungi şi clădirile “urbanisite” castelan ascundeau monştri de ciment, bărbaţi cu sufletul tare şi femei modelate de un lut murdar, din mâlul de oraş care era mic tocmai pentru că era prea aglomerat, fremătând, suficient de sine şi cu propriul sine. Am crescut citind Paler ani la rândul şi alergând după tot ceea ce dl Daniel Cristea Enache scria cu şi despre domnia sa. Mai târziu, când am scris Aşa a fost, se-ntâmplă-n viaţă, am mulţumit unui om pe care nu l-am cunoscut decât din cârţi pentru că m-a învăţat morala celor ascunse ale sufletului, care aparent nu aveau nicio lege. Mi-a deschis cartea cu Pledoaria femeii de la procesul lui Don Juan :

Să vă spun o mică poveste, onoraţi domni.

“Femeile caută la bărbaţi ocrotirea”.

“Da?”

“Da”.

Ar fi trebuit să născocesc ceva, să-i ofer o explicaţie mai bună. N-am găsit nimic mai potrivit. Femeia vrea lângă ea un bărbat pe care să-l poată preţui cât de cât. Altminteri are impresia că se înjoseşte. Cel puţin aşa judec eu. Dacă nu aveam nici un motiv să mă simt atrasă de un bărbat nu m-aş fi putut îndrăgosti nici bătută cu biciul. Bărbaţii, onoraţi domni, nu pricep decât foarte rar că femeia este o fiinţă curioasă. Nu-i place să fie sclava decât dacă îşi leagă singură lanţurile. Dacă altcineva vrea s-o lege cu de-a sila, se revoltă, suferă sau se ofileşte. Nu se poate simţi fericită în robie decât dacă a vrut. Or, eu nu voiam. Cu toate eforturile mele de a mă convinge că nu-mi strică un bărbat care să-mi satisfacă toate capriciile, nu izbuteam să mă ataşez de el. Ajunsesem chiar să-l detest din pricină că era prea bun cu mine, prea supus. Iată, onoraţi domni, cum arăta contrariul lui Don Juan. Acum veţi înţelege mai bine, poate, de ce s-au aruncat atâtea femei în braţele celui care nu vă dă pace de când a devenit “mit”. După ce te-ai plictisit de bărbaţi mediocri, sterşi şi plicticoşi, e mare ispita să te laşi în voia unor vorbe frumoase pe care ţi le sopteşte la ureche un bărbat atrăgător, chiar dacă bănuieşti că ele sunt mincinoase.  Am visat să pot îmbătrâni lângă un bărbat pe care să-l iubesc şi pentru ridurile lui, cum l-am iubit şi pentru elanurile lui. ” (Calomnii mitologice)

Păcat că suferinţele nu sunt mituri, am fi scăpat fabulos de uşor. Măcar atât.

Astăzi, Octavian Paler ar fi împlinit 87 de ani. E viaţa pe (un alt) peron.

 

Avem timp pentru toate. Să dormim,să alergăm în dreapta şi în stânga,

să regretăm ce-am greşit şi să greşim din nou,

să-i judecăm pe alţii şi să ne absolvim pe noi înşine,

avem timp să citim şi să scriem,

să corectăm ce-am scris, să regretăm ce-am scris,

avem timp să facem proiecte şi să nu le respectăm,

avem timp să ne facem iluzii

şi să răscolim prin cenuşa lor mai târziu.

Avem timp pentru ambiţii şi boli,

să învinovăţim destinul şi amănuntele,

avem timp să privim norii, reclamele sau un accident oarecare,

avem timp să ne-alungăm întrebările,

să amânăm răspunsurile,

avem timp să sfărâmăm un vis şi să-l reinventăm,

avem timp să ne facem prieteni, să-i pierdem,

avem timp să primim lecţii şi să le uităm după-aceea,

avem timp să primim daruri şi să nu le-nţelegem.

Avem timp pentru toate.

Nu e timp pentru puţină tandreţe.

Când să facem şi asta murim.

 

(Scrisori imaginare).