Într-un moment în care viaţa politică tot mai agitată din România, schimbările de guvern şi de putere, victoria covârşitoare în alegerile locale a USL etc aveau  consecinţe nu tocmai fericite asupra vieţii culturale. Noul Executiv de la Bucureşti era zor- nevoie mare preocupat să schimbe statutul dar şi conducerea Institutului Cultural Român, ministrul Culturii,  dar şi ministrul de Externe socoteau că aceste schimbări ar aduce un plus de coerenţă în politica culturală românească. În schimb, acelaşi Guvern şi acelaşi Minister al Culturii nu găseau bani ca să repare greşeala predecesorilor ce nu au alocat nici măcar un leu organizării Festivalului Celibidache ce se desfăşura exact în această perioadă. Banii, puţini, s-au “identificat”, cum se spune în limbajul finanţiştilor, în ultimul moment. În vreme ce peste tot în Europa, acolo unde a concertat artistul se organizează ceremonii şi concerte grandioase. Televiziunea Română avea conturile blocate, nu avea bani de deplasări, a decis sistarea producţiei originale, iar în acest context cum nu se poate mai defavorabil reflectarea evenimentelor Festivalului era rezultatul eforturilor eroice ale realizatorului Cătălin Sava, muzicolog de profesie. Care Cătălin Sava a inserat în Agenda Festivalului Celibidache, difuzată chiar în ziua în care eu terminam de citit cartea Sergiu Celibidache privit prin cortina de fier, câteva secvenţe filmate la Roman, acolo unde se află singura casă din România ce a aparţinut familiei marelui dirijor, o casă lăsată în paragină când rostul ei ar fi să adăpostească o casă memorială, aşa după cum se întâmplă pretutindeni în lume. Numai că aceasta nu era o prioritate pentru diriguitorii de la Bucureşti. Urgentă era rezolvarea problemei de la ICR.

Am recitit cartea zilele acestea. Între timp, nimic nou sub soare. Problema ICR a fost, e adevărat, “rezolvată”, printr-un an de scandal avându-l ca autor pe Andrei Marga. Nu ştiu dacă a fost salvată casa de la Roman a lui Sergiu Celibidache, ştiu, în schimb, că e în mare primejdie casa lui George Enescu de la Mihăileni, iar actualul ministru al Culturii nu poate face nimic fiindcă predecesorii săi, doi gigei liberali, nu au prevăzut bani în buget pentru aşa ceva. Nici pentru evenimente, adică nici pentru Festivalul Naţional de Teatru, pare-se că nici pentru Concursul Internaţional “George Enescu”, dar nici pentru o a doua ediţie a Festivalului “Sergiu Celibidache” nu sunt bani. Televiziunea Română o duce încă şi mai prost, după “calamitatea Săftoiu” urmând “supercalamitatea” cu sclipici Stelian Tănase. Canalul TVR Cultural nu mai există.

Dacă astăzi Celibidache pare să fie neinteresant pentru autorităţi, cu totul alta a fost situaţia lui în vremea comunismului. Nu în sensul că dirijorul ar fi beneficiat de onorurile cuvenite unui mare artist care, plecat din ţară, la sfârşitul anilor ‘30 să îşi desăvârşească pregătirea muzicală, a îmbogăţit apoi cultura mondială fără să uite nici o clipă că e român. Sergiu Celibidache nu a renunţat la cetăţenia română ceea ce i-a adus o seamă de neplăceri de ordin administrativ. Într-o scrisoarea adresată surorii sale, Magdalena, scrisoare datată 4 aprilie 1964 şi inserată în cartea ce face obiectul acestor însemnări, Celibidache vorbea despre aceste dificultăţi, despre dorinţa de a-şi revedea ţara, adăugând:” În ceea ce priveşte politica, eu sunt socialist şi nu sunt împotriva nimănui sub nici o formă. Singura idee cu care nu mă împac la voi este ideea partidului unic ”.

Culturnicii comunişti şi braţul lor înarmat, Securitatea, prin Direcţia de Informaţii externe (DIE), i-au acordat, aşa după cum rezultă din cartea Ioanei Raluca Voicu- Arnăuţoiu, o mare atenţie dirijorului căruia i s-a deschis dosar de urmărire informativă în anul 1955. Marelui dirijor i s-a dat numele de cod Kolb. Informatori şi colaboratori ai Securităţii din ţară (precum muzicologul Alfred Hoffman sau tenorul Ion Dacian) au primit sarcina ca, în timpul ieşirilor lor în străinătate, să îl întâlnească pe Sergiu Celbidache şi să încerce să îl influenţeze pozitiv, până în a-l determina să revină în ţară. Lor li s-au alăturat prieteni din exil ai marelui dirijor, cea mai documentată în volum fiind contribuţia tenorului Petre Munteanu, prieten şi vechi colaborator al dirijorului. Acesta a dorit să revină în România, intenţiona să contribuie la perfecţionarea profesională a Orchestrei Filarmonicii “George Enescu”, plănuia chiar înfiinţarea la Bucureşti a unei şcoli superioare de muzică. Numai că dorinţelor sale li s-a opus cecitatea autorităţilor comuniste şi acţiunilor nedemne ale dirijorilor Mircea Basarab, Mircea Cristescu, Mihai Brediceanu a căror (sub)mediocritate profesională, adesea denunţată de Celibidache, se vedea ameninţată. Iar spiritul primar agresiv invocat de Marin Preda s-a ilustrat în toată splendoarea şi perniciozitatea lui.

 Cu adevărat dramatică şi relevată ca atare în capitolul Celi şi fraţii săi e implicarea în operaţiunile serviciilor secrete româneşti a surorii lui Celibidache, Magdalena, şi a fratelui său, Radu. Magdalena a avut o viaţă tumultuoasă, a fost o vreme agentă sovietică, după revenirea în ţară a lucrat un timp ca profesoară, a fost exclusă din partid şi epurată din învăţământ în anul 1950, fiind silită să muncească timp de 14 ani ca necalificată, doar în ultimii trei ani înainte de pensionare dându-i-se dreptul să se angajeze la Conservator ca bibliotecară cu studii superioare. I s-a îngăduit să îşi revadă fratele devenit celebru în 1965 şi în 1966, atunci când acesta a fost invitat să dirijeze la Praga o serie de concerte, ocazie pentru ea să ducă la îndeplinire sarcinile trasate de Securitate. “Nu mi-a plăcut deloc comunismul tău de serie, de galerie, fără profunditate”. Radu a devenit chiar informator cu angajament, Securitatea exploatând situaţia familială specială a acestuia. După ce a semnat pactul cu Diavolul, Radu Celibidache a izbutit să plece în Italia să îl vadă pe Sergiu Celibidache, cu “misiunea semi-oficială de a discuta o eventuală repatriere a fratelui său ”.

 Din păcate, extrem de precar sunt reflectate în carte vizitele lui Sergiu Celibidache din anii 1978 şi 1979, atunci când Maestrul a dirijat, cu un succes imens, o serie de concerte ale Filarmonicii. Nu ne putem decât imagina amploarea operaţiunilor pe care le-a desfăşurat violonistul Ion Voicu, pe atunci director al Filarmonicii, spre a convinge forurile să aprobe vizita sau agitaţia ce trebuie că a lovit conducerea Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste. Nu putem decât aproxima mulţimea calculelor făcute de decidenţii comunişti şi beneficiile de imagine sperate de autorităţile de la Bucureşti. Nu putem decât să credem că numeroşi informatori au avut mult de lucru dând seama despre cele spuse de Celibidache, a cărui francheţe şi gură slobodă erau binecunoscute. O viitoare şi dorită cercetare amănunţită a  arhivelor SIE (la care sunt indicii că a avut doar parţial acces Ioana Raluca Voicu- Arnăuţoiu) ca şi a celor ale C.C.E.S va produce, probabil, numeroase surprize.

 În 2012, am încheiat lectura cărţii Sergiu Celibidache privit prin cortina de fier târziu, în noapte, după ce am văzut imaginile cu casa dărăpănată a familiei Celibidache. Am simţit atunci nevoia de a reasculta un editorial vechi, intitulat Autoamăgiri, scris şi vorbit de Vlad Georgescu la Radio Europa liberă, pe 26 mai 1986. Cei ce vor căuta comentariul disponibil pe site-ul postului vor înţelege de ce. Acum, la aproape doi ani, de la acel moment, citesc în Suplimentul de cultură sau ascult, hélas!, pe site-ul Europei libere informaţii despre eforturile şi iniţiativa unor artişti precum Raluca Ştirbăţ, ale unor muzicologi asemenea lui Victor Eskenasy Moroşan, ale revistei ieşene Timpul în vederea salvării casei lui Enescu.

Ioana Raluca Voicu-Arnăuţoiu- SERGIU CELIBIDACHE VĂZUT PRIN CORTINA DE FIER, Editura Ars Docendi, Bucureşti, 2012

I