Mult mai interesate erau respectivele Istorii­ de ceea ce se numeşte tehnica punctului de vedere, de viziunea cu personajul pe care Flaubert o substituise viziunii despre personaj a lui Balzac, adică de romane precum Doamna Bovary, Salammbô, Educaţia sentimentală. Se vorbea pe îndelete despre cum se insinuează personajul (se întorcea pe toate feţele apariţia coifului care îl anunţa pe Charles Bovary, de pildă), adică despre cum apare el, Emma sau Marie Arnoux din Educaţia sentimentală în câmpul vizual al celorlalte personaje, dar şi acela al cititorului, despre acel Doamna Bovary sunt eu (dintr-o recent citită carte, am aflat că respectiva propoziţie nici măcar nu ar fi ieşit chiar sub acea formă pe gura lui Flaubert, cum se pare că nici André Malraux nu ar fi rostit mult invocata Secolul al XXI-lea va fi religios sau nu va fi deloc), în vreme ce despre cei doi copişti, fiinţe nesemnificative, ce se întâlnesc din întâmplare, se plac, pun de o gospodărie împreună şi vorbesc zile întregi despre tot şi despre toate se cam păstra tăcerea.

Însă în momentul în care cineva a avut ideea unor istorii ale literaturii altfel, adică nu de la origini până în prezent, ci din prezent către origini, când în spaţiul cercetării literaturii s-au insinuat lingviştii, când au început să conteze nu doar cuvintele, ci şi tăcerile, Bouvard şi Pécuchet au ieşit glorioşi în faţă. Unii au văzut în ei, de pildă, precursori ai lui Vladimir şi Estragon din Aşteptându-l pe Godot. Alţii au mers chiar mai departe.

Sub pana lui Flaubert, Bouvard şi Pécuchet începeau să vorbească despre agricultură şi sfârşeau prin a aborda toate domeniile din lume. Cu toate acestea pe unul îl evitau. Şi acesta era teatrul. O fac acum, datorită lui Eugenio Barba şi Nicola Savarese, autorii monumentalei, extraordinarei, superbei cărţi Cele cinci continente ale teatrului. Fapte şi legende din cultura materială a actorului. Comparabilă, ca anvergură, cu cartea lor anterioară, Arta secretă a actorului. Dicţionar de antropologie. Le avem acum pe amândouă datorită Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu. Impresionantul volum Cele cinci continente ale teatrului. Fapte şi legende din cultura materială a actorului este admirabil tradus de Vlad Russo şi a apărut în condiţii grafice impecabile graţie eforturilor editurii Nemira.

Eugenio Barba şi Nicola Savarese şi-au dorit, la un moment dat, să aibă o istorie a teatrului universal scrisă în cu totul alt mod decât cele anterioare. Decât cea a lui Vito Pandolfi, de pildă. „O istorie care să plece din prezent şi să urce în trecut“, cum ne lămureşte în Preambul Nicola Savarese. Care, în nici un caz, să nu se limiteze la spaţiul european. Şi, în fine, care pentru nimic pe lume să nu fie o doar istorie a literaturii dramatice.

Precum enciclopediştii francezi odinioară, cei doi au lansat proiectul, au format un grup de posibili, viitori colaboratori, au avut cu aceştia şi câteva întâlniri, fireşte. Însă nimic pe lumea aceasta nu e mai greu de găsit decât timpul şi răbdarea. Istoria enciclopediştilor care şi-au desăvârşit creaţia nu s-a mai repetat de data aceasta. Poate fiindcă nimic în istorie nu se repetă. Unii dintre potenţialii colaboratori i-au părăsit mai devreme, alţii, precum Marco de Marinis, au trecut ceva mai bine testul fidelităţii, însă până la urmă Barba şi Savarese au rămas singuri. Aşa se face că i-au chemat în ajutor pe Bouvard şi Pécuchet. Care completează Preambulul şi asigură câte un intro, cu întrebări şi răspunsuri, pentru fiecare dintre cele şase capitole ale cărţii.

Acum, or fi ei Barba şi Savarese italieni, or fi Bouvard şi Pécuchet de origine franceză, numai că în epoca dominaţiei americane, a supremaţiei modului de gândire anglo-american, autorii au făcut apel la un algoritm eficient experimentat cu mult succes peste Ocean. Eugenio Barba a început prin a formula câteva întrebări fundamentale: „De unde vin? Cine sunt? Încotro mă îndrept?“ Adică, traduc eu, de unde vin teatrul şi actorii, cine sunt unul şi altul, cum au ajuns să fie artă şi artişti, cum au putut să reziste, subziste, evolueze, în ce spaţii anume, de ce şi pentru cine şi încotro merg. Şi a continuat Eugenio Barba astfel: „Pentru a răspunde la aceste întrebări, trebuie să privim din altă perspectivă nenumăratele forme, experienţe, vestigii şi mistere transmise de istoria profesiei noastre. E singurul mod de a ne dota cu o busolă personală pentru a străbate cele cinci continente ale meseriei noastre: când, unde cum, pentru cine şi de ce se face teatru“. Traduc din nou. Odată aceste întrebări puse, răspunsurile deja avute, avem de-a face cu o istorie a teatrului scrisă, în principal, din perspectiva dinamicii artei actorului, însă nu eminamente astfel.

Mai exact. Cartea răspunde pe spaţiul a mai bine de 408 de pagini format mare la întrebări precum: care au fost elementele ce au permis apariţia meseriei de actor, care au stimulat-o, au facilitat-o, condiţionat-o, de ce a fost ea necesară, de unde îşi are ea originile, din meseria de dansator oare, în ce timpuri actorul a devenit un profesionist al artei, unde, în ce spaţii, cum a evoluat geometria acestora, a fost ea condiţionată de geografie şi cutume locale în ce condiţii materiale şi financiare a evoluat profesia, cum şi de ce s-a trecut de la gratuitatea admiterii în spaţiul de reprezentare la plătitul de bilete, când au fost inventate ele, de ce au tarife diferenţiate, care e legătura dintre actori, teatru şi societate, cum i-au privit pe actori spectatorii dar şi cine au fost ori sunt aceştia, pentru cine joacă actorii, pentru ei înşişi, pentru colegi, însă în primul rând pentru cei aflaţi în jur, cum s-a concretizat acest acest în jur, înseamnă el întotdeauna en rond, mai înseamnă şi altceva?. Ş.a.m.d.

După dialogul când naiv, când inocent, când surprinzător de inteligent, cu întrebări foarte corect ţintite dintre noii Bouvard şi Pécuchet, îşi face intrarea în scenă erudiţia. Suntem privitori ca la teatru în faţa acesteia, vorba lui Eminescu, numai că la teatru privirea înseamnă implicare, emoţie, admiraţie, tăceri active, cum zicea Camil Petrescu. Exact de aşa ceva avem parte. Ce mai? Asistăm la un veritabil spectacol. Ni se pun la dispoziţie un text principal, unul secundar (cules cu caractere tipografice diferite), se deschid, cum se spune azi, nenumărate ferestre, avem la îndemână sub ochii noştri desene, ilustraţii. Plus o consistentă listă bibliografică şi un extrem de util indice de nume.

Cele cinci continente ale teatrului. Fapte şi legende din cultura materială a actorului. O veritabilă bucurie, o sărbătoare a cunoaşterii.

Eugenio Barba, Nicola Savarese - CELE CINCI CONTINENTE ALE TEATRULUI. FAPTE ŞI LEGENDE DIN CULTURA MATERIALĂ A ACTORULUI; Traducerea: Vlad Russo; Editura Nemira, Bucureşti, 2018