Volumul dedicat lui “nenea Iancu” se cheamă Caragiale- Scrisoarea pierdută şi este semnat de Bogdan Alexandru Stănescu.

Acum, după părerea mea, este mult prea puţin să socotim acest din urmă menţionat volum o simplă, o banală, o uşor digerabilă biografie romanţată.  Cartea Caragiale- Scrisoarea pierdută are schepsisul ei şi poate  fi considerată deopotrivă roman biografic scris la persoana întâi, dar şi roman epistolar, în maniera celor prin care regele de azi al genului epic şi-a făcut drum în marile literaturi occidentale din secolul al XVIII lea. Romanele în cauză aveau toate o prefaţă în care Ii se enunţa, pretindea autenticitatea.  Cineva, al cărui nume apărea totuşi pe copertă, găsise într-un sertar secret un jurnal, un pachet de scrisori şi nu făcea decât să le dea publicităţii.

Aşa şi aici, în cazul cărţii lui Bogdan Alexandru Stănescu. Un anume fost şi auto-declarat submediocru student îi trimite celui ce i-a predat la facultate cursul de Literatură română- Epoca Marilor Clasici un pachet conţinând o succesiune de scrisori sau o scrisoare în mai multe episoade (ce mai, roman foileton!!!) datorate lui Caragiale. Scrisori ale căror destinatar ar fi trebuit să fie marele lui prieten, criticul Paul Zarifopol. Atâta doar că scrisorile în cauză nu au fost expediate niciodată şi aceasta la dorinţa autorului lor. Au intrat, prin cine ştie ce căi, în posesia bătrânei doamne Müller, altminteri absolventă de Germană, care are şi ea istoria ei. Şi care, într-o după amiază de vineri, de la finele lunii octombrie a anului 2018 i le-a adus studentului de odinioară, între timp ajuns redactor la Redeşteptarea (titlu cu rezonanţă caragialeană, nu-i aşa?) despre care suntem asiguraţi că ar fi “cotidian quality de informaţie”.

Acum. Se ştie că lui Caragiale îi cam plăcea să piardă vremea. Că petrecea zile şi nopţi prin cârciumi, îndeosebi în compania lui Delavrancea. Că era şi el precum Mitică sau cei din Momente şi schiţe.  De altminteri, numele lui Delavrancea apare menţionat de câteva ori în Caragiale- Scrisoarea pierdută.  Se mai ştie şi că, odată ajuns în refugiul de la Berlin, supărat foc că nu i s-a dat nici direcţia Teatrului Naţional (fapt relatat cu multe detalii şi savuroase, şi vindicative, şi neiertătoare la adresa lui Tit Liv sau Tribunului, cum este numit Titu Maiorescu), nici visata deputăţie, nu a mai prea scris nimic. Afară doar de celebrul, supralicitatul lui pamflet 1907- Din primăvară până-n toamnă (avem şi despre el multe lămuriri în acest inteligent joc de-a autobiografia pe care ni-l propune Bogdan Alexandru Stănescu) şi de nenumărate scrisori. Adresate îndeosebi lui Delavrancea şi mult mai tânărului Paul Zarifopol.  Numit Păvălucă sau Herr Doktor. Că doar nu degeaba a scris şi publicat inegalabilul  Dan C. Mihăilescu în 2012 cartea I. L. Caragiale- Caligrafia plăcerii.  Firesc, aşadar, ca Bogdan Alexandru Stănescu să recurgă la formula scrisorii pierdute şi regăsite pentru a ne da o biografie romanţată a lui Caragiale.

Nu, cartea de la Polirom nu oferă cine ştie ce descoperiri de arhivă inedite. Nu aceasta i-a fost intenţia. Doar ne prezintă un Caragiale exact aşa cum a fost, cu bunele şi relele sale. De aici sarea şi piperul cu care sunt evocate episoadele cele mai semnificative din viaţa autorului Năpastei. Dar şi câteva dintre marile personalităţi ale vremii cu care s-a intersectat viaţa autorului Scrisorii pierdute. Care, în oscilaţia lui între comedie şi dramă, în aplecarea lui pentru simţitul şi văzutul monstruos, se arată neiertător nu doar la adresa lui Titu Maiorescu caricaturizat de-a dreptul, aproape luat de guler atunci când vine vorba despre ipocrizia lui faţă de Eminescu, ci şi a lui Slavici sau Alexandru Macedonski. Pe acesta din urmă Caragiale socotindu-l complet lipsit de talent.

Caragiale din cartea lui Bogdan Alexandru Stănescu este misogin, le face cu ou şi cu oţet pe toate nevestele sale, şi neiertător la adresa Veronicăi Micle. Cu care a avut o aventură ce l-a rănit nespus pe Eminescu. Care nu e prezentat defel “nemuritor şi rece “, dar e singurul faţă de care Caragiale manifestă respect şi îşi exprimă regrete pentru relele ce i-a făcut. Nu scapă nici copilul din flori Mateiu care “în afara literaturii e dezastru”. Nu scapă de insinuări nici Cella Delavrancea, iar de un mic perdaf au parte Ghica şi Alecsandri.

Se ştie, moartea l-a surprins pe neaşteptate pe Caragiale. Scrisoarea lui a rămas neterminată. La fel e şi cartea lui Bogdan Alexandru Stănescu. O simfonie doar aparent neterminată.

Bogdan Alexandru Stănescu- CARAGIALE- SCRISOAREA PIERDUTĂ; Editura Polirom, Iaşi, 2019