O săptămână în Hotelul Universal al Simonei Sora
0
Anul acesta mi-a fost dat să locuiesc o săptămână fastuoasă, misterioasă şi neliniştitoare, în Hotelul Universal al Simonei Sora.
În paradisul editorial de la Paris, unde apar peste 400 de romane noi la fiecare « rentrée littéraire », citesc, cu sete sporită şi infinită voluptate, noua proză din România , care-mi parvine via Festival du premier roman de Chambéry, pentru care coordonez un club de lectură românesc, pe malurile Senei.
Astfel, anul trecut, m-am lăsat copleşită, iremediabil, de Marta Petreu cu Acasă, pe cîmpia Armaghedonului – roman ţărănesc şi metafizic, romanul unui personaj magnetic şi strivitor ; şi m-am lăsat vrăjită de Cătălin Pavel cu Aproape a şaptea parte din lume, titlu magic, pe măsura cărţii, roman al preumblării prin lume, şi mai ales al vieţii risipite în frînturile ascuţite din mesaje şi emailuri, singurele care ne mai conţin cu adevărat când distanţa ne pulverizează. Votul şi gustul a cîtorva cititori împătimiţi, împrăştiaţi prin Europa, au adus-o pînă la urmă pe Marta Petreu – prozatoarea, în Franţa, care a participat la Festivalul de la Chambery în 2012, cu sprijin ICR. De altfel, acest prim roman al său, tradus în franceză de Florica Courriol, va fi publicat în 2013 la editura L’Age d’Homme.
Primul roman al Simonei Sora, de o arhitectură barocă excepţional strunită, ne face părtaşi la fierberea diurnă şi nocturnă a unui cămin studenţesc din Bucureşti, aşa cum o restituie privirea ciudată şi amintirile de familie ale uneia din chiriaşe, tulburătoarea Maia.
Nu-mi propun deloc să rezum ramificatele istorii din Hotel Universal (Polirom, 2012): o simt ca pe o neputinţă care îmi legitimează de altfel crezul de cititor devotat de literatură : dacă o carte te lasă să-i faci rezumatul, e o carte fără rost; dacă rezumatul e strălucitor, autorul n-avea decît să-l scrie, cartea lui nu mai e decît o carapace inutilă.
Hotel Universal al Simonei Sora, cu fîşiile sale narrative, impune o experienţă inedită (de estetică) a receptării, de calitatea unei performance din domeniul artei. La citire, romanul Simonei Sora e un performance literar. Sentimentul straniu că avansezi tiptil, şi trebuie să o faci, pe o spirală a poveştilor, povestite inegal, parţial, de la nivele diferite, ca să înfăşori – sau să desfeşi – un miez, constant invizibil şi constant consistent. Romanul e asemenea unei mumii, straturi peste straturi de faşe îi susţin forma şi, dacă ai dezbrăca-o, mumia ar fi goală şi luminoasă, trup inexistent şi suflet scînteietor. Numai că spirala e infinită, miezul intact.
Personajele Simonei Sora au o nelinişte constitutivă, cea de găsit în orice roman bun, care, indiferent cu ce detalii operează, ştie să te facă să simţi că oamenii sunt oameni –personaje – literare pentru că sunt veşnic în căutare de destin. Bucătarului Vasile Capşa, plecat aiurea din propriul destin ca să se facă negustor, i-a intrat frigul în oase într-atît de adînc încît – nu mai ştiu dacă ţi-o spune cineva în roman sau el o lasă de înţeles cînd îî scrie Radei , cea care are ştiinţa să « vindece de glonţ, dar mai ales de întristare » – oasele i-au devenit translucide…
Cartea Simonei Sora are calitatea de a se lăsa recitită de oriunde, te laşi dus de melosul cu iz matein, cu ai săi crai de curte veche, şi cu al ei must arhaizant, evocator de lumi. Simona Sora resemantizează narativ cuvinte vechi, limba română regăsindu-şi sub pana sa geniul de creuzet lingvistic între Orient şi Occident, filon ce părea secătuit sau doar pe nedrept neexplorat, din lipsa acelei puteri de invenţie care înseamnă deopotrivă creaţie de lumi dinspre limbă şi creaţie de limbă dinspre lumi.
Am un singur regret de cititor năucit de frumuseţea lumilor şi a limbajului create de Simona Sora în Hotel Universal. Mi-aş fi dorit să nu ştiu niciodată că Maia povesteşte totul haotic şi compulsiv în cursul unor neconvenţionale şedinţe de psihoterapie. Această convenţie romanescă mi se pare că diminuează vraja miezului narativ, intens, larvatic, păstos, incomplet, străbătut la răstimpuri de nişte nervuri de informaţie luminiscentă, către unde, către cine şi de ce…
Chiar şi aşa, puterea de invenţie transpare fără efort din acest roman tulbure şi tulburător, şi o impune pe Simona Sora drept o voce cu mult deasupra unei pleiade de noi prozatori români care excelează în a povesti viaţa minusculă, cotidianul, amintirile, gesturile, cele dinăuntru, cele dinafară. Mă gândesc aici la «cronicari » de excepţional talent precum un cristian – Morţii mă-tii, Mihai Mateiu – Oameni sau Florin Irimia –Defekt. Mă gîndesc la A.R. Deleanu cu personajele sale dostoievskiene din Îmblînzitorul apelor, a cărui proză promite mult dacă va reuşi delestarea de patos.
Fără a ierahiza, ci doar a învecina – există o literatură care transfigurează şi există o literatură care inventariază. Ambele sunt, evident, menite să producă emoţii estetice şi să ne spună ceva despre noi şi despre lume. Dar puterea de invenţie este matricea literaturii care transfigurează. Simona Sora face parte din această categorie, cu asupra de măsură.
Articolul ”O săptămâna în Hotelul Universal al Simonei Sora” este publicat în Suplimentul de cultură din 9 martie 2013.
Se încarcă comentariile...
