Între mine şi autorul cărţii s-a ivit o controversă. Ca şi în lucrare, Ion Novăcescu susţinea la lansare că Ionel Brătianu a pierdut alegerile din 1919, pentru că Trustul Adevărul l-a supus unui linşaj mediatic.

 Afirm, în replică, o teză de căpătâi a scrisului meu: un politician e îngenuncheat în democraţie de  Realitate şi nu de Presă. Ionel Brătianu a pierdut alegerile, pentru că, după cinci ani de guvernare cumplită, electoratul voia o schimbare. Corect sau incorect, românii puneau pe seama lui Ionel Brătianu încercările din Primul Război Mondial.

Reuşitele – înfăptuirea Marii Uniri, votul universal, Reforma agrară – li se păreau normale, urmând unei logici a Istoriei, şi, prin urmare, fără nicio legătură cu premierul Ion C. Brătianu.

Angajând un linşaj mediatic, „Adevărul“ nu numai că nu contrazicea spiritul public, dar mai mult, câştiga în autoritate şi tiraj prin plierea la starea de spirit a cititorilor.

Pentru a fi mai convingător, în intervenţie aduc un exemplu din destinul meu de gazetar.

Între 1990-1996, gazetele pe care le-am condus – „Zig-Zag Magazin“, „Expres Magazin“, „Evenimentul zilei“ – au dus o campanie de presă susţinută împotriva lui Ion Iliescu.

Poziţia acestor gazete răspundea însă unei stări de spirit publice tot mai ample pe măsură ce regimul Iliescu împlinea ani buni de existenţă. În bătălia cu FSN-ul şi cu Ion Iliescu nu făceam altceva decât să răspund unei nevoi a tot mai multor cititori. Aş putea să mă împăunez acum, în numele alintatei Puteri a Presei, cu titlul de om care l-a răsturnat pe Ion Iliescu. N-o fac, totuşi. Şi din simplul motiv că şi acum sunt convins de adevărul unei axiome: presa câştigă războaie, face şi desface împăraţii, numai şi numai ca detaşament de avangardă al opiniei publice. Fără grosul Armatei, întruchipat de opinia publică, detaşamentul de avangardă riscă să fie prins şi măcelărit de duşman.

După scrutinul din 1996, am dibuit imediat că noul regim, al lui Emil Constantinescu, în care văzusem ceva diferit  de regimul lui Ion Iliescu, debuta cu măsuri amintind izbitor de cele ale FSN-ului.

Intuind rapid că regimul Constantinescu nu-i altceva decât un regim Iliescu niţel mai spălat, un fel de Regim FSN care a lăsat şapca de Tovarăş pentru pălăria de Domn, dar care tot Tovarăş a rămas, pentru că a schimbat doar acoperitoarea capului, m-am pornit, prin „Evenimentul zilei“, să atac noul regim. A fost un dezastru! Cititorii „Evenimentului zilei“, cărora le încurajasem speranţa în noul regim, n-au înţeles.  Nu m-au înţeles nici alegătorii. E drept, mai târziu, după nici un an, regimul Constantinescu îşi pierduse deja încrederea publică. Eu însă făcusem o greşeală de neiertat. Angajasem ziarul într-o campanie solitară, şi prin asta, sinucigaşă, având de partea mea viitorul, nu însă prezentul.

Ion Novăcescu mă contrazice mai departe, continuând să invoce Puterea Presei. Ca şi în carte, el dezvoltă teza Nimeni nu poate câştiga un război cu presa. Da, nimeni (dintre politicieni, fireşte) nu poate câştiga un război cu presa, dacă presa, în acest război, e purtătoarea de cuvânt a opiniei publice. Teza ar trebui astfel formulată:

Niciun politician nu câştigă războiul cu opinia publică, în ale cărei convingeri se regăsesc şi campaniile de presă, dar care îşi trage credinţele din izvoare mult mai bogate decât presa.

Valeriu Stoica, în intervenţia sa, găseşte momentul să scoată în evidenţă indiferenţa lui Ionel Brătianu la atacurile din presă îndreptate împotriva sa. Fostul lider liberal trimite o săgeată către obsesia fruntaşilor politicii de azi de a se pune bine cu presa. Intervin, pentru a remarca următoarele:

Un politician trebuie să citească presa printr-o grilă cu două criterii:

1) Măsura în care ea, presa, îl critică pentru greşeli cărora el le-a dat atenţie. Altfel spus, politicianul nu trebuie să respingă din start criticile (n-am dreptate!), dar nici să se sperie de ele din start (auleu! Ce mă fac! mă critică presa pentru măsura X, ia să renunţ eu la ea!)

2) Măsura în care criticile presei corespund sau nu Proiectului său politic. Presa poate exprima, la un moment, opinii fără nicio legătură cu interesul naţional. Fie că ea dă curs unor interese obscure, fie că linguşeşte opinia publică, destul de fluctuantă la noi.

Politicianul trebuie să ţină cont doar de Proiectul său. „Adevărul“ lui C. Mille ducea o campanie de şantajare a lui Ionel Brătianu pentru ca acesta să-l pună ministrul de Externe pe Take Ionescu. La un moment dat, când Take Ionescu are impresia că se poate negocia cu Ionel Brătianu, ziarul îşi încetează campania împotriva premierului. Ionel Brătianu putea să scape de linşajul mediatic, numindu-l ministru de Externe pe Take Ionescu.Take Ionescu, ducea însă, în perioada respectivă, o politică de concesii faţă de Marile Puteri în chestiunea Tratatului de Pace cu ţara noastră. Ionel Brătianu a văzut în această politică una contrară interesului naţional şi nu l-a numit pe Take Ionescu la Externe! Ăsta da, bărbat de stat! Ca urmare a acestui refuz de a se pune bine cu presa, Ionel Brătianu a rămas în Istoria României.

Acolo unde a scuipat Presa, a pupat Istoria!