O declaraţie de dragoste pentru Opera Clujului: „De la Tannhäuser la Aida”, de Oleg Garaz şi Carla Bălan

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
De la Tannhäuser la Aida
De la Tannhäuser la Aida

Clujul e un oraş aparte, pentru că are două teatre lirice: Opera Naţională şi Opera Maghiară, două instituţii culturale aflate într-o rivalitate artistică amicală, soliştii angajaţi ai uneia fiind frecvent invitaţi să cânte şi pe scena cealaltă.

Articol publicat pe blogul Despre Opera.

Dacă Opera Naţională este mai conservatoare în ceea ce priveşte repertoriul şi producţiile de scenă, în schimb Opera Maghiară experimentează titluri noi, sau cel puţin rare şi invită la Cluj şi cântăreţi de la Budapesta, unde Opera de Stat  joacă în altă ligă faţă de cele din România. În final, această concurenţă e în beneficiul publicului, care are astfel ocazia să vadă mai multe spectacole de operă şi mai variate decât la Bucureşti.

Dar, aşa cum este obiceiul pe la noi, nici operele din Cluj nu pun la dispoziţia publicului o arhivă online a spectacolelor care s-au jucat în stagiunile trecute, totul rămânând doar în memoria imperfectă a spectatorilor. Tocmai de aceea e o idee bună strângerea într-un volum a unei colecţii de cronici din stagiunea 2013-14, majoritatea fiind publicate iniţial în revista culturală Tribuna. Nu a fost o stagiune oarecare, pentru că serba dublul bicentenar Verdi/Wagner, doi piloni ai muzicii de operă, dar mai ales pentru că, în România, opera în limba germană şi în special creaţia lui Wagner sunt ruşinos de rar prezentate. 

Autorii sunt doi profesori. Oleg Garaz e binecunoscut lumii academice ca muzicolog, cadru universitar la Conservatorul din Cluj şi autor a numeroase volume de muzicologie, dar şi în calitate de critic muzical, posesorul unui verb imparabil cu care a devenit notoriu acum câţiva ani, prin comentariile care au urmat unui concert al pianistului Dan Grigore la Cluj. Carla Bălan este o fostă studentă a lui Garaz, acum profesoară de canto la un liceu de artă şi doctorand în muzicologie la Conservatorul din Iaşi. Cu alte cuvinte, fişa tehnică a cărţii De la Tannhäuser la Aida e îmbietoare şi provocatoare. Dar faptul că sunt doi autori care au scris împreună fiecare cronică face uneori dificil de înţeles cine scrie la persoana întâi. Practic, doar în critica spectacolului Olandezul zburător de la Opera Naţională Cluj impresiile sunt atribuite concret unuia sau celuilalt.

Marea problemă a criticii muzicale din România este axiologia. Cu ce compari un spectacol de pe o scenă românească? Cu un alt spectacol de pe aceeaşi scenă, cu unul din alt teatru, tot românesc, sau îl raportezi la scena internaţională? În mod normal, sistemul de referinţă ar trebui să fie cât mai bine stabilit şi atunci standardele de excelenţă la nivel mondial reprezintă cel mai bun reper, dar în acest caz încep şi nenumăratele scuze şi explicaţii: că noi nu ne putem compara cu Scala sau Metropolitan, pentru că nu avem nici bugetele lor, nici tradiţia lor, nici invitaţii lor, că orchestrele noastre sunt mai prost plătite decât ale lor şi tot aşa. Prea multe dintre spectacolele de operă din România se încadrează perfect în descrierea sarcastică pe care o făcea Ion Luca Caragiale acum un secol: 

Pentru ca să ai operă, şi mai cu seamă operă naţională, îţi trebuie îndrăzneală, îndrăzneală şi iar îndrăzneală. A îndrăzni, iată secretul în artă. […] Îndrăzneşte şi vei cânta! zicem noi. Vei cânta ieftin, dar vei cânta; vei cânta rău, dar vei cânta; vei cânta fals, deplorabil, ridicul, dar vei cânta. Ce se cere de la operă? A cânta. Da. Trebuie încurajat orice act de îndrăzneală naţională […]. 


Scenele mari din Europa se ţin totuşi de vechea sistemă. Ele, în loc de îndrăzneală, întrebuinţează tot banii.[…]
Publicul nu trebuie să fie pretenţios. Trebuie să nu uite că şi acesta este un început nou de operă română, un început îndrăzneţ, poate, dar fără-ndoială modest. Publicul trebuie să aibă îndrăzneala a-l încuraja şi să fie modest în pretenţiuni.

 (I.L. Cargiale: Operă Naţională, Epoca, 1896)

Tocmai din acest motiv, un volum de cronici de spectacole de la două teatre de operă inerent provinciale devine un demers foarte delicat, dacă criticul vrea să fie onest. Din acest punct de vedere, De la Tannhäuser la Aida e o carte scrisă uneori cu (prea) multă diplomaţie. Există, desigur, şi pasaje critice, în special legate de punerea în scenă: 

[…] regia (Rodica Popescu-Moisa), adică mişcarea şi interacţiunea scenică, s-a rezumat la evoluţii şablonate prin retorismul evident al soliştilor – o anumită expresie şi postùri într-o scenă de dragoste, altele într-o mânie/furie, de complot, înspăimântare sau veselia generalizată de la un bal mascat. În rest, un atât de familiar staticism al cântăreţilor însoţitori şi al corului. 

Mi-ar fi plăcut ca partea vizuală a spectacolului de operă să fi fost descrisă mai concret, măcar în momentele cheie. Probabil că la data publicării iniţiale a textelor în revista Tribuna, amintirile cititorilor care fuseseră şi la spectacol erau încă proaspete, dar, după aproape un deceniu, cred că ar fi fost utile nişte completări. Astfel, cronicile urmăresc mai mult muzica, iar aprecierile făcute soliştilor clujeni sunt, în mare măsură, destul de complezente. E foarte adevărat că, în ceea ce priveşte descoperirea de talente, Clujul se poate lăuda că a lansat mai mulţi artişti pe scena internaţională decât Bucureştiul, în ultimele trei decenii cel puţin. E suficient să ne aducem aminte de Anita Hartig, George Petean, Adrian Sâmpetrean, Adela Zaharia sau Ştefan Pop, cele mai importante nume lansate la Cluj. Numai că în stagiunea 2013-14, doar George Petean a cântat Rigoletto şi Renato din Bal mascat aici, demonstrând, aşa cum au observat şi autorii, diferenţa de clasă internaţională dintre el şi soliştii autohtoni:

Aş vrea să pot afirma că acest spectacol a fost unul extraordinar, însă din păcate un singur solist (e vorba de George Petean în rolul titular din Rigoletto din 12 Martie 2014, n.n.) nu poate asigura succesul unui întreg spectacol. O operă în care toţi cântăreţii au un nivel artistic înalt oferă spectatorului o imagine corectă şi completă asupra unei lucrări în care poate admira frumuseţea fiecărei voci în parte, fără să observe un atât de puternic contrast tehnic. Sper ca în viitor să nu mai existe contraste atât de mari între cântăreţi, mai ales că existau alţi posibili solişti chiar angajaţi ai operei.

Între Verdi şi Wagner, repertoriul de bază şi-a găsit locul, cu Puccini, Bizet, dar şi cu Offenbach, operetă şi chiar musical, existând şi o cronică de la inevitabila gală, nelipsită din stagiunile româneşti (în cazul de faţă, Balul Operei). Pentru Aida există chiar două relatări, deşi Mozart lipseşte cu totul (e drept, muzica lui e cântată destul de rău la noi). Există chiar şi un interviu cu tenorul Marius Budoiu, la acea vreme directorul Operei Naţionale Cluj, succedat însă de ani de zile de Florin Estefan, chiar dacă, în replică, nu există un interviu cu omologul său de la Opera Maghiară. Aş putea spune că, în final, cartea Carlei Bălan şi a lui Oleg Garaz recompune peste ani o imagine destul de completă asupra unei stagiuni operatice clujene, cu bune şi rele, constrânsă de context să abordeze şi opera lui Wagner. 

Parafrazându-l pe Caragiale, cum ar putea fi tratată următoarea dilemă: decât să nu faci deloc un spectacol cu o operă de Wagner sau Verdi mai bine îl faci oricum, indiferent dacă iese prost sau decât să faci un spectacol în care standardele artistice sunt compromise, mai bine nu-l faci deloc? Dacă Oleg Garaz şi Dana Bălan se situează în prima variantă, eu unul înclin spre a doua. 

De la Tannhäuser la Aida e un cadou pentru opera din oraşul Cluj, un document, o referinţă pentru mediul academic şi o lectură interesantă pentru publicul local în  special. În acelaşi timp, există o unitate a celor douăzeci de cronici: ele compun împreună o adevărată declaraţie de dragoste pentru operă, pe care arta o merită, dar nu sunt sigur că şi instituţiile.

Carla Bălan, Oleg Garaz: De la Tannhäuser la Aida, Editura MediaMusica, Cluj, 2021.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite