O carte despre prostie şi încăpăţânare

Edgar Papu a fost un excelent comparatist, un intelectual rasat menit unei uriaşe cariere. Îl găsim evocat ca atare evocat în cartea Amor intelellectualis a lui Ion Vianu. Carieră frântă, din păcate, de regimul comunist care l-a arestat fără motiv şi care după eliberare s-a făcut că uită să îl repună în funcţie la Universitatea din care l-a scos în chip samavolnic.

Profesorului i s-a îngăduit să scrie, să publice cu ritmicitatea capricioasă şi cu ameninţarea cenzurii care făceau parte dintre descriptorii comunismului. La un moment dat, Edgar Papu a avut nefericita idee de a inventa şi a pune în circulaţie un termen şi un concept. Protocronismul. Care i-a asigurat, în cel mai neaşteptat chip cu putinţă, o expunere, o celebritate la care intelectualul discret din tinereţe (a se vedea în acest sens iarăşi amintirile lui Ion Vianu din Amor intellectualis) şi marginalul de mai târziu nici că au visat vreodată.

 Protocronismul în cauză a fost tare pe placul lui Nicolae Ceauşescu fiindcă venea într-un moment în care şeful comuniştilor români se străduia din răsputeri să scoată din capul românilor orice fumuri occidentale, să nege superioritatea Occidentului, să pedepsească exemplar, precum în anii ’50, „ploconirile” în faţa acestuia. Drept pentru care conceptul lansat, indiscutabil în cel mai inocent mod cu putinţă de profesorul Papu, a fost preluat şi exploatat fără ruşine şi fără limite de nucleul dur, securisto-comunistoid de la revistele Luceafărul şi Săptămâna. Care prin nu ştiu ce tertipuri ori acte mişeleşti de-a dreptul l-a convins pe profesor să îi gireze faptele, aşa cum aveau să o facă după 1990, din păcate, România Mare şi Corneliu Vadim Tudor.

Eram student la Cluj în ultima parte a anilor 70 şi în prima parte a anilor 80 şi îmi amintesc foarte bine cum, ba în discuţii personale, ba pe la colţuri, ba, câteodată, chiar în timpul cursurilor mulţi dintre profesorii buni pe care i-am avut acolo ne atrăgeau atenţia asupra dezastrului protocronist din cultura românească, îndeosebi asupra „dacismului” devastator. Pus adesea la zid de Monica Lovinescu sau de latinistul Cicerone Poghirc de la microfonul Europei libere. Un dacism al cărui apogeu s-a înregistrat în 1983, când lui Nicolae Ceauşescu i-a venit năstruşnica idee de a aniversa fix 2050 de ani de la ceea ce propaganda vremii numea „crearea primului stat dac centralizat condus de Burebista”. Nu îmi amintesc chiar foarte bine dacă atunci s-a făcut foarte mare caz de cartea lui Nicolae Densuşianu, Dacia preistorică. Probabil că s-a făcut căci ea a fost şi rămâne Biblia dacopaţilor de peste tot şi dintotdeauna.

Şi tot în perioada studenţiei mele care a coincis cu anii sau doar cu momentele în care Ceauşescu mima sau chiar dorea –cine mai ştie?- reinventarea distanţării de Moscova şi de rusism ce începuse în vremea lui Dej- cursurile de Istoria limbii române minimalizau elementul slav în limba română şi vorbeau tot mai apăsat despre substratul dacic. Confuzia era destul de mare drept pentru care multe dintre însemnele influenţei slave erau acum puse pe seama limbii dace într-un amestec amuzant şi trist deopotrivă. Cum texte scrise nu există, ni se spunea că spre a descoperi ce e de origine dacă în limba română comparaţia cu limba albaneză ar fi o soluţie.

Mi-am reamintit toate aceste detalii citind cartea Dacopatia şi alte rătăciri româneşti apărută în 2015 la Editura bucureşteană Humanitas. Care desfiinţează cu umor, cu ironie, cu inteligenţă, cu erudiţie şi cu îndreptăţirea pe care i-o conferă apreciabila sa cultură- în primul rând e vorba despre cultură lingvistică- aberaţiile protocronisto- daciste şi demonstrează că nu e chiar de şagă comparaţia cu limba albaneză. Fără a se limita doar la atât pe parcursul celor aproximativ 350 de pagini pe care le are volumul.

Fost student la Franceza ieşeană, component al grupului disident de la Iaşi, poliglotul, globetrotterul şi ziaristul exemplar de azi care e Dan Alexe şi-a amintit de Georges Bataille şi de Mitologiile lui Roland Barthes şi pe urmele acestora s-a apucat să deconstruiască cu migală multe dintre minciunile pioase dar şi prostiile defel inocente cu care am fost şi suntem bombardaţi şi azi. Chiar dacă dacopaţii, în frunte cu un anume domn pe nume Napoleon Săvescu, de profesiune medic chirurg- fapt ce îl confirmă pe Dan Alexe când afirmă că de dacologie se ocupă doar oameni fără pregătirea necesară- sunt astăzi priviţi cu reticenţă în pofida faptului că îşi consumă întâlnirile anuale costisitoare în hoteluri de lux, alte şi alte mituri fanteziste sunt lansate ori readuse în actualitate. De la „rromânismul” mititeilor şi al mămăliguţei până la conţinutul incert dar absolutizat şi falsificat al plăcuţelor de la Tărtăria. De la mitologia foarte lucrativă din jurul Deltei şi al Vămii Vechi până la infaibilitatea şi fiabilitatea mobilei de la Ikea. De la novatorismul cuvântului rom şi derivatele sale la nebunia utilizării inflaţioniste a conjuncţiei concluzive „deci”. De la tablourile furate la Rotterdam şi arse la Bucureşti până la „directiva” în conformitate cu care orice intelectual autentic ar trebui să fie de dreapta. Ş.a.m.d.

Inventarul aberaţiilor ce „se întăresc acum una pe alta într-o alunecare şi recompunere permanentă” pe care îl face în cartea sa Dan Alexe e, în primul rând, savuros şi inteligent. Chiar dacă nu e confortabil, chiar dacă nici infailibil nu este. Tocmai de aceea sau şi de aceea, Dacopatia şi alte rătăciri româneşti e o carte ce merită citită.

Dan Alexe- DACOPATIA ŞI ALTE RĂTĂCIRI ROMÂNEŞTI; Editura Humanitas, Bucureşti, 2015