O carte de critică, frumoasă asemenea unei poveşti de iarnă

Gelu Ionescu face parte dintr-o generaţie care, în momentul în care şi-a început cariera - deopotrivă în critica literară cât şi cea în viaţa universitară -, părea a fi una privilegiată.

Deja în primii anii ai celui de-al şaptelea deceniu din secolul trecut erau destule semne că excesele dogmatismului stalinist în comentarea literaturii, ca şi în întreaga societate, se atenuaseră. Că nu mai era un păcat să citeşti şi altceva decât cărţile dintr-o listă aprobată de „foruri“, să fii la curent cu noile metode de abordare ale textului, că ceea ce în Franţa se numea „noua critică“ avea toate şansele să devină un fenomen bine primit şi în România dobândit valoare de model nu imitativ, ci catalitic, că se putea, câteodată chiar cu succes, aspira şi la o viză şi un paşaport pentru ţările din Occident. Dar şi că se vor redeschide lectoratele de limba română în străinătate şi că ele ar putea reprezenta o şansă  pentru tinerii universitari români. Şansa de a se conecta la valorile şi metodele de lucru din marile universităţi europene.

La Facultatea de Litere a Universităţii bucureştene îşi găsiseră locul tineri profesori precum Matei Călinescu, Sorin Stati, Eugen Simion, Sorin Alexandrescu, Nicolae Manolescu. Însă câţiva ani mai încolo, atunci când s-a dat semnalul că se întoarce foaia, că noaptea totalitară revine şi devine o realitate o parte dintre sus-menţionaţii tineri, pasionaţi fie de critică şi teorie literară, fie de semiotică şi de stilistică, fie de dinamica ideilor literare s-au văzut nevoiţi să aleagă exilul. Acesta neînsemnând pentru nici unul o ruptură definitivă de ţară, ci plasarea în ceea ce George Banu numea un entre-deux. Chinuitor dar şi fertil deopotrivă.

Un accident major, deopotrivă biografic şi profesional- refuzul sistematic al celor ce decideau ce, cum şi când se publică în România de a-şi da avizul pentru apariţia tezei de doctorat în care se ocupa de începuturile literare româneşti ale lui Eugen Ionescu- cartea Anatomia unei negaţii avea să apară în limba română în colecţia Universitas a Editurii Minerva doar în anul 1991, avea să îl determine pe Gelu Ionescu să accepte în 1983 oferta vechiului său prieten, istoricul Vlad Georgescu, devenit director al Departamentului românesc al Europei Libere, de a se alătura echipei de jurnalişti de acolo (cf. Capitolul 12 ani la Europa Liberă din cartea Copacul din câmpie, Editura Polirom, Iaşi, 2002). De abia după închiderea studiourilor de la München, Gelu Ionescu avea să-şi reia cariera universitară ca succesor al lui S. Damian la Institutul de Romanistică al Universităţii din Heidelberg,

Acel entre-deux care în cei 12  ani dobândise, în cazul lui Gelu Ionescu, prin forţa lucrurilor, o formă acută, a jurnalismului militant, netranzacţional, va redeveni prielnic mai întâi memorialisticii şi apoi şi criticii literare, graţie unor cărţi precum deja citata Copacul din câmpie, dar şi Covorul cu scorpioni (Editura Polirom, Iaşi, 2006) sau Târziu, de departe (Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2012). Revine acum într-o formă privilegiată în Cartea lui Prospero - Eseuri despre douăsprezece piese de William Shakespeare (Editura Humanitas, Bucureşti, 2017). Cadoul pe care Gelu Ionescu şi l-a făcut sieşi şi, mai apoi, desigur, nouă, cu ocazia intrării în al nouălea deceniu de viaţă.

În analizele dedicate celor douăsprezece piese ale lui Shakespeare, Gelu Ionescu nu îşi revendică statutul de shakespearolog. Ci doar condiţia de comentator avizat al literaturii, de pasionat de opera marelui brit, de adept al recitirii, pornit în căutarea felului în care apar bătrânii („regi şi bufoni totodată“, personaje care fac gloria lui Shakespeare) măcar într-o parte - consistentă, semnificativă - a literaturii dramatice. Gelu Ionescu alege 12 texte, de valoare sensibil diferită - Furtuna, Iulius Caesar, Neguţătorul din Veneţia, Cum vă place, Măsură pentru măsură, Coriolan, Hamlet, Henric IV, Henric V, Macbeth, Troilus şi Cresida, Regele Lear - numai că, aşa după cum şi conceptul de bătrâneţe este relativ (a se vedea superbul studiu dedicat autoreferenţialei Furtunii, studiu intitulat O, brave New World!, între altele o ocazie pentru noi să ne reamintim că celebra exclamaţie nu îi aparţine exclusiv lui Huxley, ci şi tinerei Miranda) şi valoarea, şi aranjarea în rafturi clasificate, în ranguri şi pe categorii a scrierilor marelui Will poate suferi oricând amendamente. Cum dorim şi cum ne place, însă întotdeauna cu inspirate şi convingătoare argumente. Născute nu numai dintr-o lectură atentă, proaspătă, generatoare mai apoi de o argumentaţie şi de o scriitură de o fluenţă şi de o tinereţe a spiritului admirabile, scriitură marcată de capacitatea de a desface cu minuţie mecanismul scrierii (a se vedea exemplarul eseu Wiener Walzer dedicat piesei Măsură pentru măsură, dar şi cel despre Iulius Caesar, studiu intitulat Cazi în Tibru, Romă!), fundamentată pe iubirea şi plăcerea textului, ci şi pe absenţa complexului în faţa capodoperei. 

Erudiţia, altminteri defel ostentativă, se întrevede la fiecare pas - într-o referinţă critică bine aleasă, într-o trimitere istorică, într-o abordare comparativă. De aici şi acel entre-deux despre care vorbeam la începutul acestor însemnări. Un entre-deux în care îşi spun cuvântul profesorul de literatură comparată ( o prezenţă vizibilă prin insistenţa identificării surselor, în sublinierea modelului reprezentat de tragediile lui Seneca, în antiteza cu regulile clasicismului francez (doar Furtuna, „testamentul lui Shakespeare“, respectă modelul aristotelic şi al regulilor), chiar dacă Gelu Ionescu nu scrie aici un alt Racine et Shakespeare, specialistul în cercetarea traducerilor  (adesea citatele sunt luate din mai mulţi traducători, fapt ce implică şi comentarii care nu pot să nu îţi aducă aminte că Gelu Ionescu este autorul unei cărţi fundamentale intitulate Orizontul traducerii), comentatorul de odinioară, din paginile României literare al Integralei Shakespeare, produsă de BBC şi difuzată, măcar în parte, şi de TVR, adesea cu salto-uri de traducere explicabile prin ingerinţele cenzurii, cinefilul şi, în fine, spectatorul împătimit de teatru şi de marii lui actori (George Constantin, Paul Scofield) şi regizori (Liviu Ciulei, Peter Stein, Peter Brook). De aici şi observaţia „cred, aşadar, că ceea ce am scris aici despre tragedie nu vine, ca de obicei, numai din citit, ci şi din văzut. Un entre-deux încă şi mai profund relevat de structurarea în doi timpi a unora dintre eseuri, Gelu Ionescu alăturând comentariului de ultimă oră pagini din textele pe care le-a scris în ţară, înainte de plecarea în Exil.

Pe vremea când eram doar proaspăt student la Literele clujene, la cursurile unora dintre marii mei profesori ori citind cărţile de critică ce ne erau recomandate am avut deja impresia că şi comentariul critic poate deveni literatură. De abia apoi impresia mi-a fost confirmată de empatici, de tematologi, de Bachelard, de Jean-Pierre Richard, de Georges Poulet, de Starobinski. Critica poate fi, atunci când e făcută cu talent şi scrisă cu pasiune, o foarte frumoasă poveste de iarnă. Dovadă şi această minunată carte a profesorului Gelu Ionescu. 

Gelu Ionescu - CARTEA LUI PROSPERO - Eseuri despre douăsprezece piese de William Shakespeare; Editura Humanitas, Bucureşti, 2017