Îmi cer scuze de la oamenii care au muncit o viaţă şi a căror pensie nu a putut creşte din cauză că eu am fost la Ierusalim. În acel moment, însă, eu nu-mi puneam aşa problema, crezînd că e vorba de nişte fonduri alocate de la buget pentru promovarea culturii româneşti în străinătate.

M-am dus, deci, în Ţara Sfîntă ca să vorbesc poporului israelian despre literatura română actuală, singurul domeniu, în afară de cel al forajului sondelor, la care mă pricep cît de cît. În acest scop mi-am pregătit de acasă nişte fişe cu extrase din lecturile mele mai vechi, ca să-mi impresionez prezumtivul auditoriu, căci fusesem prevenit că va trebui să susţin o comunicare. Comunicarea mea se intitula „Nu e nicio ruşine să fii scriitor”, iar ideea de bază era aceea că scriitorul nu e neapărat un intelectual, în sensul pe care acest termen l-a dobîndit în vremurile noastre, ci mai curînd un mic meşteşugar, producător de vise şi iluzii.

Ca să vă faceţi o idee, reproduc aici cîteva propoziţii:

În măsura în care scopul scrierii nu este de a înţelege sau a cunoaşte mai mult, ci de a spori autoritatea sau prestigiul unui individ în detrimentul altuia, scrierea devine instrument de dominaţie. Astfel, funcţia socială a scriitorului riscă să devină implicit o relaţie de putere, să favorizeze exploatarea (...). În ce mă priveşte, trebuie să mărturisesc că sunt destul de circumspect în legătură cu motivele pentru care scriu. Răspunsul cel mai comod şi pe care l-am mai formulat de câteva ori este: scriu pur şi simplu pentru a conserva, eventual restaura, valoarea de întrebuinţare a cuvintelor. Sunt conştient de faptul că există pe lumea asta lucruri mai importante decât literatura, de exemplu durerea de măsele. Există oameni care nu citesc, la fel cum există oameni care nu cred în Dumnezeu. Şi unii şi alţii pot fi foarte mulţumiţi de starea lor, atâta doar că trăiesc într-un univers diminuat. Neavând vocaţie demiurgică, nu mi-am propus să schimb lumea, prefer să fiu socotit doar scriitor, nu şi intelectual. Artist şi meşteşugar privat. Fiindcă intelectualul de azi a devenit un fel de negustor. Negustorul vinde timp, din cauza asta marfa luată de la negustor e mai scumpă decât marfa luată de la producător, pentru că negustorul stă şi te aşteaptă acolo şi timpul ăla trebuie să coste ceva bani. La fel, intelectualul cumpără cunoştinţe în procesul învăţării, iar după aceea le vinde, cam asta treaba lui. Şi de la începuturi, intelectualul european a fost legat de o instituţie; a fost mai întâi Biserica, a fost Universitatea, iar astăzi avem tot felul de instituţii unde lucrează intelectuali. Deci concluzia la care am ajuns este că intelectualul nu este un om liber tocmai din cauză că este legat de o instituţie, el serveşte puterea, este dator puterii (...).

Şi-atunci revin şi spun că scriitorul, după părerera mea, nu este intelectual, deoarece nu este legat de o instituţie a puterii, el este un om liber şi, în măsura în care ştie să-şi gestioneze libertatea, o poate dărui şi celorlalţi. Aş putea face o comparaţie, de exemplu, cu chitaristul de pe stradă, care cântă fără să ştie dacă-l ascultă cineva sau nu, el cântă pentru toţi, şi pentru ăia care dau bani, şi pentru ăia care nu dau, el îşi vede de treaba lui acolo. Dacă e cineva care să-l audă, cu atât mai bine, dacă nu, asta-i situaţia. Deci, cam asta ar fi în rezumat atitudinea mea faţă de, sarcina mea de scriitor pe care nu mi-a impus-o nimeni, fiindcă nimeni nu te obligă să scrii, scrii dacă vrei, dacă nu vrei nu scrii, deci nu poţi să pretinzi nimic ca scriitor de la ceilalţi.”

Doamnele şi domnii care se aflau în sală m-au ascultat cu tot respectul, iar la urmă au început să mă întrebe de una şi de alta, în stilul lor foarte respectuos şi, aş zice, chiar un pic rabinic. Era o doamnă venită tocmai de la Beersheba, care s-a interesat, cu multă precauţie, dacă nu cumva intelectualii ar trebui izgoniţi din cetate, să rămînă numai preoţii şi artiştii, eventual şi cîţiva producători de bunuri materiale. Abia atunci mi-am dat seama de consecinţele bazaconiilor pe care le enunţasem. Mă aflam printre nişte intelectuali evrei, chiar pe muntele Sionului (căci întîlnirea avea loc la Cinemateca din Ierusalim, prin bunăvoinţa directorului acesteia, Costel Safirman) cărora mă apucasem să le vorbesc despre faptul că în fond nu sunt decît nişte exploatatori. Situaţia era cu atît mai delicată, ţinînd cont de ofensiva ultra-ortodoxismului iudaic, care de asemenea vede în intelectuali (mai ales cei care nu frecventează sinagogile) nişte trădători ai Tradiţiei. Şi atunci, mi-a sărit în ajutor Leon Volovici, care cu inteligenţă şi tact m-a scos din încurcătură.  

- Îmi amintesc că, în primii ani după ce am venit în Israel, am stat de vorbă cu un israelian de cultură iudaică foarte serioasă - povesti el - şi, spunându-i că mă ocup de viaţa intelectuală din România, îi tot dădeam cu intelectualii, la care el mi-a răspuns: în tradiţia evreiască nu există intelectuali. Zic: cum nu există intelectuali ? Zice: după tradiţia evreiască religioasă iudaică, toţi evreii sunt intelectuali. Iar dacă toţi sunt intelectuali, nici unul nu este, deoarece comandamentele religioase te obligă toată viaţa să studiezi Biblia şi s-o comentezi, aceasta este activitatea ta intelectuală...

Accepţia actuală a termenului e cu totul alta: intelectualul e cel pentru care viaţa ideilor este lucrul esenţial, care gândeşte şi care trece totul prin raţiune, care examinează şi aşa mai departe.

Astfel reuşi bunul domn Leon Volovici să împace, ca un veritabil rabin, două contrarii aparent ireconciliabile. Fiindcă, în avîntul meu niţel cam exaltat, uitasem că intelectual nu e acelaşi lucru cu intelectualist. Leon Volovici mi-a amintit că sensul modern al termenului de intelectual a intrat în uz (mai întîi peiorativ) odată cu afacerea Dreyfus, cînd toţi cei care s-au mobilizat public în favoarea căpitanului Dreyfus au fost numiţi intelectuali. Iar accepţia actuală a termenului e cu totul alta: intelectualul e cel pentru care viaţa ideilor este lucrul esenţial, care gândeşte şi care trece totul prin raţiune, care examinează şi aşa mai departe.

- În sensul ăsta, a mai adăugat Leon Volovici, scriitorul nu e obligat să fie intelectual, el are materia lui şi nu e obligat să se ocupe nici de morală, şi nici de politică, dar în măsura în care se implică în societate, el devine intelectual în sensul că se preocupă şi-şi permite să aibă o opinie şi să intervină. De aceea toţi cei implicaţi în afacerea Dreyfus erau consideraţi intelectuali, iar Soljeniţîn, care e disident şi care, ca meserie, e profesor de matematică, spune acelaşi lucru : intelectualul este cel pentru care viaţa spirituală este cea mai importantă.

Prin urmare, nu e nicio ruşine să fii intelectual, aşa cum nu e nici o ruşine să fii scriitor, aşa cum nu e nicio ruşine să fii cizmar sau tinichigiu sau bucătar, în măsura în care îţi faci treaba bine şi eşti un om onest.

Cam asta e lecţia primită de la Leon Volovici, şi de care mi-am amintit zilele acestea, cînd domnul Costel Safirman mi-a scris pentru a mă consulta în legătură cu o carte ce urmează să apară la Editura Institutului Cultural Român. O carte cu conferinţele susţinute de intelectuali români, de-a lungul anilor, la Cinemateca din Ierusalim.

Am spus povestea asta cam lungă atît pentru a aduce un omagiu lui Leon Volovici, cel plecat atît de prematur dintre noi, cît şi pentru a-mi oferi ocazia de a lăuda iniţiativa domnului Costel Safirman - şi desigur a ICR-ului. Şi nu în ultimul rînd, pentru a aminti de nişte lucruri frumoase întîmplate pe vremea cînd ICR-ul era condus de H.R. Patapievici, un intelectual şi el, atîta tot.