Noul roman al laureatului Nobel Mario Vargas Llosa tratează dictatura lui Fujimori. Citiţi un fragment în exclusivitate

Noul roman al laureatului Nobel Mario Vargas Llosa tratează dictatura lui Fujimori. Citiţi un fragment în exclusivitate

Mario Vargas Llosa

Cel mai nou roman al lui Mario Vargas Llosa, „Cinci Colţuri“ („Cinco Esquinas“), deja la a treia ediţie în limba spaniolă, a fost publicat în martie 2016 – an care marchează pentru autor o dublă aniversare: împlinirea vârstei de 80 de ani şi sărbătorirea a 60 de ani de la publicarea primei sale povestiri. Cartea a fost lansată de editura Humanitas la Târgul Gaudeamus.

Ştiri pe aceeaşi temă

Lansarea cărţii „Cinci colţuri“ de Mario Vargas Llosa a avut loc la Gaudeamus 2016, duminică, 20 noiembrie, la standul editurii Humanitas, în seria „Laureaţi Nobel la Humanitas Fiction“. Au vorbit la eveniment: Andreea Răsuceanu, Marin Mălaicu-Hondrari, Anca Ionescu, Denisa Comănescu.

Peru, sfârşitul secolului XX, ultimele luni de dictatură a lui Alberto Fujimori şi a omului său de încredere, „Doctorul“ Vladimiro Montesinos — şeful serviciilor secrete. Quique Cárdenas Sommerville, un respectat om de afaceri, trăieşte fericit cu soţia sa, Marisa, care pe neaşteptate începe o aven­tură erotică împreună cu Chabela, prietena ei cea mai bună. Viaţa lui se complică periculos atunci când Rolando Garro, directorul unui săptămânal de scandal condus din umbră de „Doctor“, încearcă să-i distrugă reputaţia publicând fotografii compromiţătoare. Nici un ingredient nu lipseşte pentru ca romanul Cinci Colţuri să poată fi citit, aşa cum Vargas Llosa însuşi îl consideră, ca o frescă a societăţii peruane în vremuri tulburi.

„Mi s-a părut interesant să intitulez povestea aceasta Cinci Colţuri, de la numele unui cartier emblematic, într-un fel, pentru Lima, pentru Peru şi deopotrivă pentru perioada în care se petrece acţiunea romanului. Tema care impregnează întreaga poveste este jurnalismul, mai ales jurnalismul senzaţionalist, [...] dar şi celălalt chip al lui: acela de instrument al eliberării şi de pavăză morală şi civică a unei societăţi.“

Mario Vargas Llosa

La Editura Humanitas au apărut: Oraşul şi câinii (1992), Povestaşul (1992), Mătuşa Julia şi condeierul (2000), Cine l-a ucis pe Palomino Molero? (2003), Elogiu mamei vitrege (2003), Scrisori către un tânăr romancier (2003), Paradisul de după colţ (2004), Adevărul minciunilor (2005), Lituma în Anzi (2005), Peştele în apă (2005), Tentaţia imposibilului (2005), Caietele lui don Rigoberto (2006), Casa Verde (2006), Chipuri ale răului în lumea de astăzi. Mario Vargas Llosa în dialog cu Gabriel Liiceanu (2006), Rătăcirile fetei nesăbuite (2007), Pantaleón şi vizitatoarele (2008), Băieţii şi alte povestiri (2009), Visul celtului (2011), Călătoria către ficţiune (2012), O mie şi una de nopţi (2013), Orgia perpetuă. Flaubert şi Doamna Bovary (2013), Arme şi utopii. Viziuni despre America Latină (2013), Eroul discret (2013), Conversaţie la Catedrala (2014), Sărbătoarea Ţapului (2014), Războiul sfârşitului lumii (2015), Civilizaţia spectacolului (2016).

La Editura Humanitas Fiction au apărut: Cinci Colţuri (2016), Rătăcirile fetei nesăbuite (2016).

În curs de apariţie: Istoria lui Mayta

MARIO VARGAS LLOSA s-a născut în 1936 la Arequipa, în Peru, şi a copilărit în Bolivia împreună cu mama şi bunicii materni, închipuindu-şi că tatăl lui murise şi că fusese un erou. În realitate, la cinci luni după căsătorie, acesta îşi părăsise soţia însărcinată şi avea să-şi revadă fiul abia zece ani mai târziu, când Mario se va întoarce în Peru. Între 1950 şi 1952 urmează cursurile unei şcoli militare din Lima — experienţă descrisă în primul roman, Oraşul şi câinii. În 1955 se căsătoreşte cu o mătuşă, Julia Urquidi, provocând un mare scandal în familie, şi divorţează de ea în 1964, pentru ca, un an mai târziu, să se însoare cu verişoara lui, Patricia, de care divorţează de asemenea, dupã 50 de ani. După o tinereţe în care se apropiase de co­munism, ia distanţă faţă de Fidel Castro, ba chiar îl acuză pe Gabriel García Márquez, odinioară prieten, de servilism. Călătoreşte, predă la universităţi din America şi Europa, devine scriitor celebru prin forţa epică, luciditatea şi ironia sa. În anul 2010, Academia Suedeză i-a acordat lui Mario Vargas Llosa Premiul Nobel pentru literatură.

Citiţi în continuare un fragment în exclusivitate pentru ziarul „Adevărul“ (copyright editura Humanitas Fiction):

Cinci colţuri

                   Mario Vargas Llosa

 (roman)

Traducere din spaniolă de Marin Mălaicu-Hondrari

Seria de autor Mario Vargas Llosa, colecţie coordonată de Denisa Comănescu

Premiul Nobel pentru Literatură 2010

© Humanitas Fiction 2016

-  fragment –

Bondoaca ştia că se putea întâmpla aşa ceva. Dar niciodată nu crezuse că avea să se-ntâmple chiar aşa, şi mai ales cu cine. De când depusese plângerea că şeful ei, Rolando Garro, directorul de la Destapes, fusese probabil asasinat la comanda omului de afaceri Enrique Cárdenas, ale cărui fotografii de la o orgie au fost publicate în revistă, se afla în centrul atenţiei: fotografii, interviuri la radio, în ziare şi la televiziune şi interogatorii nesfârşite la procuratură şi în faţa judecătorului de instrucţie. Datorită curajului şi uriaşei publicităţi generate de plângerea ei, se simţea la adăpost deocamdată. Repetase până la saturaţie în toate interviurile: „Dacă o să mă calce o maşină sau un beţiv o să-mi zdrobească capul de asfalt, ştiţi cine o să se afle în spatele morţii mele: acelaşi individ care a plătit un ucigaş ca să-l omoare cu atâta cruzime pe şeful, maestrul şi prietenul meu, Rolando Garro“.

Dar oare viaţa ei chiar era la adăpost cu publicitatea care o înconjura? Pentru moment, desigur. Ceea ce nu însemna că noaptea, când se băga în pat în căsuţa ei din zona Teniente Arancibia, în cartierul Cinci Colţuri, nu o cuprindea brusc o spaimă care-i dădea fiori de gheaţă pe şira spinării. Cât timp avea să mai fie în siguranţă datorită acestui denunţ? Când n-o să mai apară în presă, o să fie din nou în pericol. Mai ales acum, când inginerului Enrique Cárdenas, după câteva zile de arest, judecătorul i-a acordat eliberarea condiţionată, chiar dacă cu interdicţia de a părăsi ţara.

De data asta, maşina nu a venit noaptea, ci în zori. Se vedea deja o dâră de lumină prin fereastra de la dormitor, când Bondoaca se trezi auzind cum o maşină frânează brusc afară, în dreptul străduţei pe care se afla casa ei. După puţin timp auzi ciocănit la uşă. Erau trei bărbaţi, toţi trei în civil.

— Trebuie să veniţi cu noi, domnişoară Leguizamón, zise cel mai în vârstă dintre ei, un metis vânjos, cu un dinte de aur, purtând eşarfă şi o geacă de piele.

Vorbea arătându-şi vârful limbii, roşu, ca şopârlele.

— Unde? întrebă ea.

— Veţi vedea, îi răspunse bărbatul, cu un zâmbet care se voia liniştitor. Nu vă temeţi. Vă aşteaptă cineva important. Bănuiesc că sunteţi suficient de inteligentă încât să nu refuzaţi o asemenea invitaţie, nu-i aşa? Dacă vreţi să vă spălaţi şi să vă aranjaţi puţin, nici o problemă. Vă aşteptăm.

Se spălă pe faţă şi pe dinţi şi se îmbrăcă cu ce-i veni la mână. Pantaloni de stofă, sandale, o bluză albastră şi geanta cu hârtiile şi creioanele ei. O vizită importantă? O capcană, bineînţeles. Scrise pe mobil: „Au venit trei bărbaţi după mine. Nu ştiu unde mă vor duce. Fiţi pe fază, dragi ziarişti, mi se poate întâmpla orice“. Încerca să se stăpânească, să nu lase să se vadă ce frică-i era. Ceva-i spunea că ăsta era unul dintre acele momente decisive care-ţi pot schimba definitiv viaţa sau îi pot pune capăt. Să fi pariat oare corect făcând acel denunţ, sau şi-a legat singură funia în jurul gâtului? Imediat o să afli, Bondoaco. „Nu mă tem de moarte“, îşi zise tremurând din cap până-n picioare. Dar îi era frică să n-o chinuie. Aveau s-o tortureze? Îşi aminti că citise pe undeva că unor ofiţeri care conspiraseră împotriva lui Fujimori Doctorul le injectase virusul HIV. Simţi că se scapă pe ea şi câteva picături îi udară pantalonii.

Maşina n-o luă spre centrul Limei; întoarse în Plaza Italia, coborî pe bulevardul Huanta până la bulevardul Grau şi apoi, spre surprinderea ei, o luă pe Panamericana, către plajă. Imediat ce intrară pe Autostrada Sudului, unul din bărbaţii între care stătea scoase o cagulă şi îi spuse că trebuie să-i acopere capul cu ea. O ajută, uşurel, să-şi pună cagula. Nu i-au pus cătuşe, nici n-au legat-o la mâini. Cagula era căptuşită, n-o zgâria pe faţă, îi dădea o senzaţie plăcută, aproape ca o mângâiere. Vedea totul negru. I se păru că se tot învârte, până când, în sfârşit, auzi voci, apoi, după ceva vreme, maşina se opri. O ajutară să coboare şi, ţinând-o de braţe, o ajutară să urce câteva trepte şi să meargă prin ceea ce probabil era un coridor lung. Îşi dădu seama că o tratau cu atenţie, având grijă să nu se împiedice ori să se izbească de ceva. Până la urmă auzi cum deschid şi închid la loc o uşă.

— Acum poţi să-ţi iei cârpa aia de pe faţă, zise o voce de bărbat.

Făcu ce i se spusese şi omul din faţa ei era chiar cine bănuise după voce. El, el însuşi. Surpriza fu atât de mare, încât genunchii începură să-i tremure mai tare decât înainte. Oare chiar el să fie? Îşi strânse buzele cu putere ca să nu-i clănţăne dinţii de frică. Se aflau într-o încăpere fără ferestre, cu luminile aprinse, tablouri în culori ţipătoare pe pereţi, scaune şi canapele, măsuţe cu bibelouri, un covor gros care înghiţea paşii.

Nu de foarte departe venea foşnetul mării învolburate. Ăsta să fie faimosul său adăpost secret de pe plaja Arica? Bondoaca nu-şi mai revenea din uluială. El era, fără nici cea mai mică îndoială, şi se uita la ea intrigat, cercetând-o fără pic de emoţie, de parcă ea n-ar fi fost o fiinţă, ci un obiect sau un animăluţ. O măsura de sus până jos cu ochii lui spălăciţi, căprui, puţin bulbucaţi, din care ieşea o privire de gheaţă. Îl văzuse în sute de fotografii, dar acum i se părea diferit: mai bătrân, mai degrabă scund decât înalt, cu un păr care începea să se rărească, lăsând la iveală mici porţiuni ale ţestei, cu faţa rotofeie, gura întredeschisă exprimând plictiseală sau lehamite, un trup care dădea semne de obezitate pe piept şi pe burtă. Aşadar, ăsta era stăpânul şi tartorul statului Peru. Nu era îmbrăcat în uniformă, ci în civil, cu nişte pantaloni maro, mocasini fără şosete şi o cămaşă galbenă destul de şifonată, cu un imprimeu cu steluţe. Ţinea în mână o ceaşcă de cafea pe care, din când în când, o ducea la gură şi sorbea câte-o înghiţitură, fără să-şi ia ochii de la Bondoacă.

— Julieta Leguizamón, şopti brusc, cu o voce răguşită, de parcă tocmai ar fi scăpat de o gripă sau tocmai ar fi căpătat una. Celebra Bondoacă despre care Garro mi-a vorbit de-atâtea ori. Şi întotdeauna de bine.

Îi arătă o măsuţă cu ceşti, boluri, sucuri şi cafetiere.

— Un suc de fructe, o cafea, pâine prăjită cu dulceaţă? adăugă cu lehamite. Ăsta e micul meu dejun. Dar dacă vrei altceva, nişte ouă fierte, de exemplu, nu trebuie decât să spui. Simte-te ca acasă, eşti invitata mea, Bondoaco.

Ea nu zise nimic; se mai liniştise şi acum aştepta, temătoare, ca faimosul Doctor să-i spună de ce o adusese acolo. Dar el continua să bea cafea şi să muşte dintr-o felie de pâine prăjită, de parcă ea nici n-ar fi fost de faţă. Aşa deci, acesta era renumitul său refugiu, buncărul construit pe una dintre plajele din sud. Umblau zvonuri că acolo aveau loc orgii inimaginabile.

Ce ştia ea despre el? Nu mai mult decât ceilalţi peruani. Că fusese un gradat şi apoi un ofiţer obscur în armată, până la lovitura de stat militară din 3 octombrie 1968, condusă de generalul Velasco Alvarado, când a ajuns în serviciul generalului Marcado Jarrín, ministrul afacerilor externe al noului guvern. Aceasta era funcţia lui când armata a descoperit că spiona pentru CIA şi le vindea secrete militare. Regimul lui Velasco, care se dădea socialist, întărise relaţiile cu URSS, care avea să devină în acei ani principalul furnizor de armament pentru Peru. Căpitanul de artilerie, gradul lui de atunci, a fost arestat, judecat, condamnat, dat afară din armată şi închis într-o închisoare militară. Cât timp şi-a ispăşit pedeapsa, a studiat dreptul şi şi-a luat diploma de avocat. La ieşirea din închisoare, după ce a fost amnistiat, a dobândit o anumită faimă ca avocat al traficanţilor de droguri, fiindcă-i scăpa de puşcărie sau le obţinea pedepse mai mici, mituind sau ameninţând judecători şi procurori. Se spunea că fusese reprezentantul în Peru al lui Pablo Escobar, regele drogurilor din Columbia. Se pare că ajunsese să cunoască dedesubturile lumii juridice ca-n palmă şi să profite spre binele lui şi al clienţilor lui de tot ceea ce era putred şi corupt în sistemul juridic.

Dar adevăratul lui noroc, conform legendei care-l învăluia, a venit odată cu alegerile din 1990, câştigate de inginerul Alberto Fujimori. Între cele două tururi de scrutin, forţele navale au descoperit că Fujimori nu era peruan, ci japonez. Venise în Peru cu familia lui de imigranţi, iar părinţii, pentru a-i asigura cât de cât viitorul, i-au falsificat (sau cumpărat) un certificat de naştere, aşa cum făceau multe familii de asiatici, dându-i ca zi de naştere data de 28 iulie, adică exact de ziua naţională. I-au făcut şi un botez fictiv, care aparent îi acredita naţionalitatea peruană. Când a-nceput s-apară în presă, între cele două tururi de scrutin, informaţia că Marina Militară avea să publice în curând datele pe care le deţinea, Fujimori s-a îngrozit. Faptul că era japonez îi anula automat posibilitatea de a candida la preşedinţie, în acest sens Constituţia era cât se poate de clară. Şi atunci se pare că a avut loc întâlnirea dintre Doctorul inveterat şi înspăimântatul candidat. Doctorul s-a mişcat repede şi genial. În câteva zile au dispărut toate datele despre falsificare şi şefii Marinei Militare care le descoperiseră au fost mituiţi sau intimidaţi ca să tacă şi să distrugă dovezile. Ele n-au mai fost niciodată scoase la lumină. Certificatul de botez a dispărut şi el din registrele parohiei, pentru totdeauna.

De-atunci, Doctorul a fost mâna dreaptă a lui Fujimori şi, ca şef al serviciilor secrete, presupusul autor al celor mai mizerabile acte de corupţie, trafic, furturi şi crime politice timp de aproape zece ani. Se zvonea că averea pe care cei doi, el şi Fujimori, o aveau în străinătate creştea vertiginos. Ce să vrea tartorul ăsta de la o biată ziaristă din presa de scandal, redactor la o revistuţă al cărei director, ca şi cum numai asta mai lipsea, fusese ucis?

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările