VIDEO Scriitorul Norman Manea: „Un scriitor lucrează şi când priveşte un copac“

Norman Manea, în studioul Adevărul Live FOTO Marian Iliescu

Invitatul de astăzi al lui Cezar Paul-Bădescu, la Adevărul Live, de la ora 15.00, a fost scriitorul Norman Manea, cel care e considerat de mulţi scriitorul român cu cele mai mari şanse la Nobelul literar.

Născut în Suceava, Norman Manea suferit de două ori experienţa traumatizantă a exilului: o dată la vârsta de cinci ani, când a fost deportat împreună cu familia în Transnistria, altă dată la 50 de ani, când a trebuit să fugă din România lui Ceauşescu. S-a stabilit în cele din urmă în Statele Unite, dar nu a părăsit şi limba română, aceasta fiind în continuare limba cărţilor sale.

La Adevărul Live, Cezar Paul-Bădescu a vorbit cu Norman Manea despre condiţiile în care a fugit din România comunistă şi raporturile sale cu România de astăzi, despre disidenţă şi compromis sau despre cursa pentru Nobelul literar.

Norman manea este unul dintre numele cele mai vehiculate ca posibil câştigător al Premiului Nobel. 

„Am fost propus la începutul anilor 90. Vremea trece, bătrânul îmbătrâneşte şi mai tare. Eu sunt sceptic în această privinţă. Dreptul de a propune premiul de la Stockholm şi un premiu la Slobozia nu se deosebesc decât prin mărimea lor. Sunt aceleaşi proceduri. Mi se pare flatant cu adevărat când eşti propus. Faptul că eşti ales e deja o altă fază necontrolabilă şi, uneori, cu semnificaţie ambiguă. Premiile se dau uneori pentru o anumită pregnanţă politică, alteori pentru o temă fierbinte a zilei, alţii sunt amânaţi cu decenii.“

„Sunt bun prieten cu Philip Roth“ 

„Philip Roth e foarte american, merge la gym şi la swimming pool, are grijă de dietă. Nu l-ai vedea aşa de disciplinat din ceea de scrie. Eu am spus despre el că e un soldat în tranşeele literaturii, tot timpul cu armele pregătite. Scria zilnic, refăcea de 2-3-4 ori o versiune, iar când citeşti ţi se pare că a „lovit-o“ de prima dată.“

Norman Manea, în Studioul Adevărul Live FOTO Marian Iliescu

„Nu scriu zilnic, scriu cu o anumită intensitate după ce am primit brânciul de la un anumit subiect sau mi se pare că am atins un anumit subiect. Am perioade mai scurte sau mai lungi între manuscrise, în care, să spun drept, mai mult mă gândesc. Un scriitor lucrează şi când priveşte un copac. Rotiţa se învârte şi el priveşte, contemplă, se gândeşte, cât timp cuvintele însele încep să se lege, să se dezlege. Eşti în faţa nimicului, o foaie albă, şi tu acolo creezi, dacă poţi, ceva.“

„Mi-am propus anul trecut, pentru că era o cifră pe care o consideram semn magic, vârsta de 77 de ani, să ţin un caiet unde să scriu în fiecare zi ce-mi trece prin cap, bun sau rău. Nu am reuşit. Am venit cu caieţelul şi aici, la Bucureşti. Nu am scris un rând. Nu pentru că nu aş fi vrut, ci pentru că am fost gonit dintr-un loc în altul. Rolul ăsta de vedetă rock mi se potriveşte mai puţin mie, ca temperament şi ca structură, mai ales ca vârstă. Dar asta sunt, pentru asta mă plătiţi atât de bine, şi atunci le fac pe toate.“

Domiciliul meu din acte este în Statele Unite. Domiciliul meu spiritual, sau dacă vreţi casa mea, refugiul meu de creaţie, este limba română. Eu m-am format şi m-am deformat în limba română. Ştiu şi engleză, predau la colegiu, mai scriu câte un eseu, ficţiunea în se leagă de limba interiorităţii.

„Eu graseiez, mai exact îmi scapă litera r şi din copilărie m-am tot zbătut cu chestia asta, pentru că copiii mă imitau şi nu-mi convenea. Aş fi vrut să fiu ca ei, dar n-am putut să fiu ca ei. Îţi asumi această poziţie şi încasezi şi bune, şi rele şi, treptat, te cam tăbăceşti.“

„M-a deranjat în prima perioadă de exil, când îmi veneau dinspre casă tot felul de semnale foarte violente, neplăcute, unele destul de mahalageşti. Era pentru ceea ce am scris după ce am plecat. Există mai multe motive – o anumită structură a biografiei, o anumită etnie. M-a lezat foarte puternic, cel puţin în primul deceniu.“

„Atunci (în timpul comunismului, n.r.) nu prea puteam răspunde, şi nici eventualii mei apărători. După 1989, însă, se putea răspunde şi nu s-a răspuns, iar asta m-a afectat. Erau prieteni de-ai mei care ştiau că eu nu sunt aşa cum sunt portretizat, că de fapt sunt un om tolerant şi nuanţat. Nu au existat reacţii de apărare a transfugului, a extrateritorialului. Până la urmă devii ceea ce ţi se spune că eşti. Fără să vreau, am devenit ceea ce mi se spunea că sunt: extrateritorial. Am devenit şi cosmopolit.“

„Domiciliul meu din acte este în Statele Unite. Domiciliul meu spiritual, sau dacă vreţi casa mea, refugiul meu de creaţie, este limba română. Eu m-am format şi m-am deformat în limba română. Ştiu şi engleză, predau la colegiu, mai scriu câte un eseu, ficţiunea în se leagă de limba interiorităţii. Pentru mine, limba interiorităţii este limba română. Când sunt întrebat de unde sunt, spun că sunt scriitor român. Asta e realitatea. Eu aici am rămas ca zonă de creativitate. Fireşte că temele mele au mai variat, cum a variat şi domiciliul şi viziunile mele de dinainte şi de după exil. Dar da, sunt scriitor român.“

„La 5 ani nu eram nimic, nici evreu“

„Aveam o copilărie alintată, ocrotită de cei din jur. Dintr-o dată, m-am trezit azvârlit într-un vagon de vite, alături de alţi nenorociţi care se văitau, ţipau, îşi făceau nevoie. A fost un drum de coşmar, prin noapte, până când s-au deschis uşile şi am auzit că am ajuns la Ataki, care era punctul de frontieră de unde trebuia să trecem Nistrul. Patrulele au început să lovească în stânga şi-n dreapta, să smulgă inelele. Pentru un copil, acest prim contact, pe care eu l-am numit iniţierea mea în existenţă, asta a fost imaginea cea mai pregnantă. Revin uneori aceste imagini de demult, sunt şi altele. A fost o experienţă timpurie şi foarte acută. Ea s-a legat atunci de instinctele primare – foame, frig, frică.“

„După întoarcere, când am descoperit poveştile lui Creangă, mi-am dat seama că orice poate deveni orice. Eu, la 5 ani, nu eram nimic, nici evreu. A fost trist, a fost teribil. Transnistria n-a fost Auschwitz. A fost altceva, destul de suportabil, procentul supravieţuitorilor a fost egal cu cel al morţilor. Bunicii mei au murit în primele trei săptămâni acolo. Acest proiect de exterminare n-a fost să-i împuşte. Îi lăsai într-un sat, cu case fără geamuri, făr hrană, fără medicamente. Era o mizerie care ducea fie la moarte, fie la supravieţuire, dar la un coşmar continuu.“