Norman Manea, la 20 de ani de la moartea lui Cioran: „Un rebel refulat, un instigator care s-a refugiat în contemplare“
0
La ani lumină distanţă de fascinaţia din tinereţe pentru „mesianica" Germanie hitleristă, Cioran şi-a trăit autoexilul în Franţa cu refuzul oricăror aderenţe, onoruri sau distincţii. Cioran nu s-a mai lăsat curtat nici de regimul Ceauşescu, nici de cei care voiau să-i recunoască mondial excelenţa literară, prin premii prestigioase. Scriitorul Norman Manea explică în profunzime această drastică reevaluare de destin.
Se împlinesc 20 de ani de la moartea lui Cioran, pe 20 iunie 1995, la Paris.
20 de ani de când a părăsit „Coasta Senei”, ar fi spus Luca Piţu, intelectual ieşean de o erudiţie spectaculoasă şi fără trîmbiţe, în răspăr cu toate conformismele, de care ne-am despărţit zilele trecute, de tot. Luca Piţu l-a vizitat pe Cioran, împreună cu Sorin Antohi, în 1991 şi din bîrfele lor benigne şi fermecătoare, în franceză, Polirom a publicat în 2009 un volum*. Cei trei au bîrfit despre geniul verbal şi „zeflemitorul” Petre Ţuţea, despre cum a leşinat Sorana Ţopa când a părăsit-o Mircea Eliade, despre Nicu Steinhardt şi „toţi tipii ăştia [care] au făcut puşcărie”, după cum se înfiora sincer şi cumva detaşat Cioran, în mansarda din rue de l’Odéon.
Mansarda din rue de l’Odéon va fi fost, zeci şi zeci de ani de exil, un fel de „triaj” între România şi Franţa, dar Cioran nu s-a mai întors niciodată pe Coasta Boacii natale, în ţara de origine.
Când s-a stabilit definitiv în Franţa, în 1941, Cioran avea 30 de ani şi deja cinci cărţi scrise în română. Cioran va scrie zece cărţi în franceză: le-a şlefuit limba pînă când francezii au exclamat, în l’Express, în 1986:
Le plus grand prosateur français est roumain.
Pentru Cioran, Franţa e o năpîrlire de România. Prea liric şi prea febril în limba română, Cioran îşi răceşte sîngele „pătimaş” în palatele de gheaţă şi cleştar ale limbii franceze.
Plecînd în limba franceză, Cioran şi-a lepădat pielea, inflamată şi inflamabilă, descoperindu-şi o epidermă sobră, inaderentă şi ignifugă. După exaltarea mesianică din anii 1930, cu fascinaţia* pentru noua Germanie hitleristă, autoexilul în Franţa şi în limba franceză şi l-a trăit cu refuzul oricăror aderenţe, onoruri sau distincţii. Cioran nu s-a mai lăsat curtat nici de regimul Ceauşescu, care l-ar fi vrut floare la butoniera ideologică, nici de cei care i-ar fi recunoscut mondial excelenţa literară, prin premii prestigioase. Pentru Cioran, adevăratele artificii nu mai erau cele care exaltează mulţimile în delir, ele se petrec intim şi spectaculos într-un pumn de cuvinte.
Despre această descuamare spectaculoasă, petrecută într-unul şi acelaşi destin, vorbeşte splendid Norman Manea într-un articol pe care îl publică, pe două pagini, Le Figaro. Acest exerciţiu de admiraţie vine de la un alt mare exilat al românilor, cu diferenţa că Norman Manea, chiar punînd oceanul la mijloc (e, în America, profesor la Bard College), şi-a luat cu sine în pribegie, pentru totdeauna, limba română. Le Figaro îl vede, alături de publicaţia Dagens Bok din Suedia, ca pe „un gigant al literaturii române” şi un candidat serios la premiul Nobel pentru literatură.
Reproduc, cu acordul scriitorului, portretul** pe care Norman Manea, admirativ dar necomplezent, i-l face lui Cioran, cel care s-a lepădat de sine şi a reînviat drept cel mai mare stilist al limbii franceze.
Norman Manea: Insomnia unui epicurian solitar
„«Scandalul» existenţei poate fi asumat ca scandalul (exasperarea) de a exista. Efemeritatea, zădărnicia, burlescul şi tenebrele stimulează contradicţiile multiple ale unui spirit mereu neliniştit si nihilist precum Cioran, exilatul prin excelenţă, străinul şi înstrăinatul prin excelenţă, apatridul prin excelenţă. Traumatizat de limitele existenţei, de acomodările plicticoase pe care le încurajează, de mediocritataea pactizării cu realul.
«A vingt ans, je n'avais en tête que l'extermination des vieux, je persiste à la croire urgente mais j'y ajouterais maintenant celle des jeunes; avec l'âge on a une vision plus complète des choses», mărturiseşte el în Cahiers (Gallimard, 1997), avînd grijă să adauge, din persectiva vîrstei, că «în jocul de-a masacrul» n-a avut decît o atitudine estetică, nu politică. «Vivre, c'est pouvoir s'indigner. Le sage est un homme qui ne s'indigne plus. C'est pourquoi il n'est pas au dessous, mais à côté de la vie».
Am găsi aici, probabil, cheia unei personalităţi deloc uşor de simplificat.
Felul în care gînditorul se identifică drept mongol (un Mongol dévasté par la mélancolie), dar şi ca evreu (je suis métaphysiquement juif), slav şi maghiar (j'ai du slave et du Magyar) sau bogomil (je suis bogomile et bouddhiste), necruţător doar cu ţara de origine ("Les Roumains. A notre contact tout este devenu frivole" ; Je déteste mes compatriotes - des escrocs élégiaques"), modelele pe care şi le revendică (Oblomov, Kirilov, Adolphe) arată zbuciumul necurmat al unei lucidităţi necruţătoare şi nevindecabile.
«Banalitatea răului», celebra formulă a Hannei Arendt, este contrazisă vehement de fiecare rând al lui Cioran. Pentru el, răul nu este deloc banal şi nu poate fi tratat cu condescendenţă, ci ramîne misterios şi stimulator, inventiv şi ubicuu, o aventură spirituală profundă şi revelatoare, inseparabilă de însăşi natura omenescului. Este marea ispită şi pasiune a celui care îşi priveşte cu atenţie semenii şi nu uită nici o clipă să se vadă pe el însuşi într-o oglindă sumbră şi edificatoare. Melancolia devine tot mai funebră şi funestă, aprigă, urgentă, un blestem şi un brînci de neocolit spre miezul malefic al viului.
Cele două elemente esenţiale ale acestei ostile confruntări între individ şi lume, se conectează constant la la solitudinea severă cu sine a observatorului care îşi exhibă alienarea: «je ne prendrai jamais racine dans ce monde; ma lâcheté devant la vie; toute ma vie j'ai voulu être autre chose: Espagnol, Russe, Allemand, cannibale; je suis l'homme le plus désœuvré de Paris; fanatisme du»). Ceea ce - rareori - admiră şi iubeşte, poartă amprenta aceluiaşi echivoc amar. Cînd mi-a sugerat, în 1990, să mă mut la Paris, invoca drept argument, tipic cioranian, că oraşul este "l'endroit idéal pour rater sa vie."
Parisul pe care îl cutreiera mai ales noaptea, ca un insomniac maladiv, a avut un efect terapeutic moderator asupra neliniştii sale originare. Somaţia sinuciderii, care l-a insoţit constant, s-a convertit în cărţi, „sinucideri zădărnicite".
În excelenta incursiune literară realizată de poeta Marta Petreu în universul cioranian prin investigarea provocatorului său volum de tinereţe şi a conjuncturii social-politice a vremii ("Un trecut deocheat sau 'Schimbarea la faţă a Romaniei', Biblioteca Apostrof, 1999) autoarea accentuează radicala schimbare în această a treia şi ultimă fază a creaţiei sale, după cea a debutului metafizic, sub influenţa lui Spengler şi Schopenhauer (1933), după mesianismul naţionalist morbid şi opţiunile politice catastrofale (1933-1945).
Faza pariziană în care, abandonîndu-şi limba natală ("tradare eroică" spune el, adaugînd că ar fi "comme passer d'une prière à un contrat" / « ca şi cum ai înlocui o rugăciune cu un contract »), Cioran devine nu doar un mare stilist al limbii franceze, ci şi un convertit la drastice re-evaluari. Un important proces de auto-analiză şi chiar autoinculpare, rareori întîlnit la "camarazii" săi de extremă dreaptă. Hitler - pentru care avusese un adevărat cult în juneţea sa berlineză, admirat pentru că ar fi izbutit să vindece poporul german de spiritul critic - devine acum "le néant avec une voix"; Garda de Fier, organizaţia extremistă şi antisemită ortodoxă care propaga, (precum astazi fanatica Al Qaida), "purificarea" etnică şi cultul morţii, şi pentru care Cioran militase, i se pare, retrospectiv, "o sectă delirantă", dominată de străini şi "întemeiată pe idei freoce, dispărută în ferocitate" ; carismaticul ei conducător criminal, "capitanul" Zelea Codreanu pe care îl considerase mai important decît Isus, devine în noua conjunctură, "tipul unui hatman ucrainean". Chiar şi faţă de evrei încearcă, o nu cu totul reuşită mea-culpa în eseul "Un popor de singurateci" sau în frecventele identificari cu Iov, subminate, am zice, de o afirmatie stupefiantă precum " "există ceva mai rău decît antisemitismul: e vorba de anti-antisemitism".
Incomparabil mai detaşat, Cioran îşi rafinează, la Paris, arta seducţiei şi a paradoxului, liber de "angajări" de orice fel şi de fidelităţi suspecte. Un spectator iconoclast, un rebel refulat, un instigator care s-a refugiat în contemplare.
Cioran se regăseşte, în acest context, mai curînd în traumele Europei Centrale, din care se revendică adesea ("J'appartiens non seulement par mes origines, mais encore par mon tempérament a l'Europe Centrale... trente ans de séjour parisien ne l'effacèrent pas") decît prin "culmile disperării" din 'neantul valah.'
În volumul "Um nichts in der Welt" - Eine liebe von Cioran (Weidle Verlag, 2001), Friedgard Thomas, tînăra sa admiratoare, prietenă şi iubită de scurtă durată, relatează că la primul contact, în1979, cu stralucita sa operă aforistică, şi-a amintit instantaneu de un comentariu al lui Kafka la reproşul pe care un elev chinez îl făcea învăţătorului său care vorbea mereu despre moarte, dar nu mai murea. "In 1920, cînd Cioran avea 9 ani şi crestea in apropiere de Hermmanstadt (n.n.Sibiul transilvan), ca fiu al unui preot orthodox, Kafka avea să comenteze astfel acest text: 'Este nedrept să râdem de eroul care zace rănit de moarte pe scenă şi îşi cîntă aria.’ Cioran nu bănuia cît de aproape va fi opera sa de poezia morţii la Kafka. El a continuat să cânte moartea, sinuciderea, insomnia, melancolia, decăderea fizică."
Apropierea dintre cei doi mari singurateci se revelează şi într-un original şi seducător studiu al lui Ion Vartic din volumul Cioran naiv şi sentimental (Editura Biblioteca Apostrof, Cluj, 2000), care propune o inedită apropiere între pivniţa kafkiană, unde solitarul praghez îşi imagina fericirea izolării prin scris şi mansarda cioraniană din rue de l'Odéon, în Paris. „Pivniţa şi mansarda se întregesc complementar; în prima, conştientul urca, inundînd construcţia, în a doua conştientul coboară în oceanul incostientului...procesul anonimizării oceanice, dizolvarea în stare larvară, activarea metamorfozei...Iată de ce vocea din mansardă ramîne, adesea, tot o voce din subterană. "
Este de menţionat aici şi "reveria gastropodică", care implică obscuritatea, nocturnul, vizuina ca domiciliul cîrtiţei şi retractilitatea melcului : "dibăcia mea era a melcului: să mă ascund, să mă retrag, să nu ies decît în caz prielnic."
Într-o epistolă a lui Cioran către François Mauriac găsim şi o sugestie esenţială asupra refuzului său ultim de a se identifica cu o cauză, o ideologie, o religie, o speranţă cît de vagă produsă de utopiile prea omeneşti: " « La douce médiocrité des Evangile » - vous me reprochez a juste titre un tel propos. Cependant un fils de pope peut il en tenir d'autres? Dès que j'ai commencé à me définir, je l'ai fait par réaction contre les vérités de mon père, contre le christianisme. A cette raison extérieure s'en ajoute une autre, intime : mon inaptitude à comprendre le Christ, je dirai même de l'imaginer. Dieu, en revanche, n'a jamais cessé de me hanter et de me torturer; les souffrances qu'il m a infligées sont l'honneur de mes jours, un désastre inespéré, un enfer qui me rachète à mes yeux."
Religia singurătăţii a fost şi a rămas pentru marele exilat unica posibilă. »
Norman Manea, New York, 10 mai 2015.
……………
* Emil Cioran, Luca Piţu, Sorin Antohi, „Le Néant roumain.Un entretien. Neantul românesc. O convorbire.”, Polirom, 2009.
**la 20 de ani de la moartea scriitorului, editura L’Herne publică volumul Cioran, Apologie de la barbarie. Berlin-Bucarest (1932-1941), care cuprinde 45 de articole, dintre care 28 inedite în franceză, semnate de Cioran în presa română din anii 1930.
*** Articolul a fost publicat cu titlul « L’art de la séduction et du paradoxe », în traducerea lui Nicolas Cavaillès, în Le Figaro din 11 iunie 2015.
Se încarcă comentariile...
