Neconvenţional: despre Nobil şi Nobel. Pedigree-uri literare şi mişcări de solidaritate: Saltul de la Muller la Cărtărescu nu a fost făcut. De ce?!

Saltul de la Muller la Cărtărescu nu a fost făcut. De ce? Poate că gala pedigree-urilor literare de anul acesta nu a resimţit în scrierile celui din urmă conjuncţia perfectă dintre Nobil şi Nobel. Totuşi, cum, sau mai bine zis, cu ce ar putea schimba unui cititor afinităţile ori apetenţele literare în direcţia unui scriitor privilegiat în lecturile sale, speculaţiile partizanatelor politice?

A trecut ceva vreme de când Alfred Nobel deschidea testamentara paradă de excelenţă a tuturor celor care au dat posterităţii, după făgăduială şi creativitate,  "cea mai remarcabilă lucrare într-o tendinţă idealistică". Isprava lui Nobel a strânit însă gâlceava deschisă a unor luări de poziţie liberalizate, cele mai multe înclinând balanţa pentru a trimite miile de coroane suedeze în buzunarul unui scriitor care nu are o ispravă de ignenium în câteva pagini, ci hrăneşte prin scrierile sale publicistica mondială vreme îndelungată. Treptat, Nobelul a devenit o medaliere a statorniciei creative, şi nu doar a unor exiluri de inspiraţie în coperta unui roman care cade sub incidenţa literaturii de consum.

Tolstoi a scăpat Nobelul. La fel şi Stănescu. Pacostea nu s-a numit „eşec” pentru niciunul dintre ei. S-a întâmplat însă faptul că unii au găsit că Nobelul e mai curând premiul unei cronici de suferinţe hibride, politice şi culturale, deopotrivă. De la un punct, din Nobel a mai rămas, pentru unii, doar un spectacol de disidenţi, o scenă de analiză politică trucată în obârşia livrească a unei mărturii, un vernisaj de chipuri care vorbesc umil despre umilinţă. „Martirii autentici” nu şi-au primit, în ochii unora, răsplata, iar Nobelul a devenit o listă de aşteptare deschisă, un calendar cu făcături editoriale în care sunt canonizaţi, pe rând, „cei drepţi”. Lăsând gluma la o parte, vorba dnei Mungiu-Pippidi, într-un articol care ar fi avut un rost mai bun dacă ar fi mers pe direcţia deschisă de titlu, Care aţi fugit cu Nobelul?.

Saltul de la Muller la Cărtărescu nu a fost făcut. De ce? Poate că gala pedigree-urilor literare de anul acesta nu a resimţit în scrierile celui din urmă conjuncţia perfectă dintre Nobel şi Nobil. Sau poate că a fost receptată, dar nu cu acelaşi impact pe care l-au atribuit lui Mo Yan. 

Scriam, într-un articol dat în presă, în urmă cu câteva săptămâni, următoarea reacţie la cald: „Morala este una pe cât de simplă, pe atât de dureroasă. Nobelul nu este un vernisaj de suferinţe şi de relaxări epice ale politicii, dar cu siguranţă îşi rezervă gestul de a confisca nobleţea unei poveşti de viaţă în placheta unui trofeu. De multă vreme, Nobelul a încetat să fie o paradă de cărturari. De fapt, n-a fost niciodată. Dar pentru că în paginile unor gazete de perete scrie, aproape sângerând, „Premiul Nobel pentru literatură: Cărtărescu mai aşteaptă”, pentru că nimeni nu vorbeşte decât despre „solidaritatea faţă de Cărtărescu” şi pentru că întreaga şaradă de presă impune un dialog pe de-a dreptul „orbitor”,  se impune un scriere neconvenţională despre Nobel şi Nobil. Să dăm Cezarului ce-i al Cezarului, trăgând cortina de dincolo de împunsături. Să privim către nobleţea unor poveşti de viaţă şi a excursului despre tenaculara şi pătimaşa sete de scriere a unor intelectuali fără pată, fără a transforma criteriul subiectiv al unor aprecieri în evaluarea unei persoane care trebuie să devină fiinţa de mucava de pe scena unei avangarde literare. Să nu îl punem pe Cărtărescu la colţ doar pentru că în jurul său Ariadna contemporană ţese folclorul unor atacuri la persoană, profitând de meritoria sa nominalizare la Nobel. Totuşi, să nu transformăm Nobelul într-o ceartă de culise. Povestea Nobelului nu este povestea lui Cărtărescu.”

Nu mi-am schimbat poziţia între timp. E drept că dincolo de standarde de excelenţă ale condeiului, discuţia mioritică despre Nobel tinde să păstreze ceva din rânduirea unei „galerii de intelectuali”. Nu întâmplător, când am întâlnit discursul şi fiinţa Hertei Muller, am găsit simplitatea unei femei şi confesiunea dreaptă a unei inteligenţe covârşitoare, care nu făcea însă recurs la o „elită”. T

ind să cred că dintre toţi cei care, fiind ai noştri, s-au bucurat de nominalizări la premiul Nobel, Muller este singurul om care a înţeles până la capăt faptul că isprava din Suedia rămâne sensibilă la nobleţea unor poveşti de viaţă. Nu întâmplător, declara într-un interviu acordat revistei Corso: „Intelectualitatea din România nu prea este interesată de viaţa civică. Mulţi scriitori cred că fac parte dintr-o castă separată, care nu trebuie să se intereseze de lucrurile mărunte, dar din lucrurile acestea mărunte se compune viaţa noastră şi fiecare om simte, la un moment dat, când ceva nu e în regulă”. Am ales acest fragment, care mi-a revenit în minte la ceva vreme de la premiul acordat scriitoarei Herta Muller, nu pentru că în continuarea sa se speculase în presa de atunci un atac la adresa conduitei manifestate de Mircea Cărtărescu în perioada comunistă (prin titluri de primă pagină de forma „Cine s-a supărat pe Herta Muller?”), ci pentru că încă mai cred că în spatele acestor cuvinte se află miza unui răspuns. 

Ce stă dincolo de Nobel? Simţirea unui om; nu breşa intelectuală care îl revendică, nu avangarda politică mascată în critica literară acordată unui regim ticsit de hibe, nu cearta de culise a unor lideri şi formatori de opinie care se ţese în jurul unui nominalizat.

N-am înţeles de ce atâta zarvă pentru nimic. Literatura depinde de criterii estetice şi deci, chiar prin acest reper, de judecăţi de gust care sunt recunoscute ca fiind eminamente subiective. Cum, sau mai bine zis, cu ce  ar schimba unui cititor afinităţile ori apetenţele literare în direcţia un scriitor privilegiat în lecturile sale, faptul că în jurul acestuia sunt ţesute speculaţii privind partizanate politice? 

Am citit astăzi „Mesajul de solidarizare cu Mircea Cărtărescu” scris de către corpul profesoral al Facultăţii de Litere UB. L-am găsit ca fiind o reacţie colegială, percutantă, scrisă într-un profund spirit cultural şi valoric. N-am înţeles însă de ce s-a pus rămăşag pe „manipularea bunei-credinţe a cititorilor realizată de cei care fac afirmaţii în necunoştinţă de cauză despre scrierile literare, amestecându-le cu disputele politice de moment şi folosindu-le în scopuri propagandistice ori de campanie electorală”. 

Cred că faţă de un scriitor puternic, solidarizarea autentică nu se poate realiza decât printr-o scriere literară. Nimeni n-a pus la zid Mendebilul, bărbaţii încă mai privesc către  Frumoasele străine şi se întreabă De ce iubim femeile?, iar corpusul literar al domnului Cărtărescu rămâne, pentru o anumită breşă  de cititori, o galerie livrească de căpătâi, o cronică de viaţă a unui om Orbitor care cucereşte printr-un condei seducător. 

E adevărat, de la un punct, rămâne în discuţie Nostalgia scriitorului pentru Premiul Nobel. Dar de când trebuie să facem atâta tevatură pentru o scrimă de perspective politice când discuţia noastră rămâne una care consumă critica literară, hermeneutica, publicistica, buna creaţie livrească.