Articol apărut pe blogul Despre Opera.

Mai ales că Intelectualii confirmă şi completează o bună parte din perspectiva generală a lui Lucian Boia din Capcanele istoriei. Elita intelectuala romaneasca intre 1930 si 1950, o lucrare care a stârnit multe dezbateri la vremea apariţiei, nestinse nici acum. Probabil că această nouă apariţie editorială vine cumva în siajul unei cereri create de Intelectualii, deşi nu este decât o altă dimensiune, diferită, a complexităţii personalităţii autorului ei. Afirm că este binevenit acest demers pentru că literatura muzicologică românească este, în cea mai mare parte, deplorabilă. Se publică aproape exclusiv biografii şi mai nimic din ceea ce ar putea face o educaţie muzicală de bun simţ. O comparaţie între titlurile de succes apărute în lume şi cele de la noi este complexantă. În această regulă generală a publicării de  biografii se înscrie şi Mozart. O viaţă, ceea ce mă face să cred că schimbarea politicilor editoriale de la noi, care nu cred că scrierile despre muzică pot aduce profit, nu se va produce prea curând.

Cartea lui Paul Johnson este foarte concisă, dar captivantă. Autorul nu se pierde în detalii biografice şi enumeră alert o mare parte a catalogului Köchel, însă e departe de a face doar o listă de date şi de corespondenţe între viaţa şi opera celui mai mare compozitor care a existat vreodată. Sunt multe observaţii pe care Johnson le face asupra diverselor compoziţii, din diverse perspective cu care nu suntem obişnuiţi. Unul dintre capitole se intitulează Maestru al instrumentelor, în care aflăm că Wolfgang Amadeus Mozart era un excelent cunoscător al tuturor instrumentelor, ceea ce explică incredibila ingeniozitate a compoziţiilor sale, în special a concertelor, în care posibilităţile de exprimare ale oboiului, fagotului, flautului sau clarinetului, dar mai ales a viorii, prin cele cinci concerte dedicate ei, au fost practic testate exhaustiv. Foarte interesantă este preferinţa compozitorului pentru violă, pentru care a scris Simfonia concertantă, care punea în evidenţă tocmai poezia acestui instrument condamnat până atunci să nu evadeze niciodată din ansamblul unei orchestre.

Un subiect dacă nu tabu, atunci complet neînţeles în România, este francmasoneria, asociată mereu cu teoriile conspiraţioniste. Mozart, la fel ca o mare parte a intelectualităţii europene din secolele XVIII şi XIX, a fost însă mason şi a compus muzică masonică. Die Zauberflöte este poate cel mai concret exemplu.

Compoziţia trebuie raportată la fundalul ei istoric: declanşarea Revoluţiei Franceze. În[tre] anii 1770 şi 1780, Europa se confruntase cu două alegeri: reforma venită de sus sau revoluţia pornită de jos. Despoţii luminaţi, inclusiv cei din Austria, luaseră calea reformei. Mulţi dintre ei erau francmasoni [...]. Ideea era că, dacă toţi cei din poziţiile-cheie ar fi  masoni, reformele raţionale ar putea fi realizate şi revoluţia ar fi inutilă.

Paul Johnson a fost educat la un colegiu iezuit, Stonyhurst College, ceea ce face ca discursul său pe marginea muzicii sacre compuse de Amadeus să fie foarte interesant, cu atât mai mult cu cât ea este pusă în oglindă la un moment dat cu apartenenţa la francmasonerie.

Ne izbeşte totuşi ceva: lucrarea (este vorba de opera Die Zauberflöte, n.n.) nu are în principiu nimic comun cu muzica lui religioasă. E ca şi cum ar fi trăit în două universuri distincte şi pe care le ţinea cu totul separat unul de celălalt, intelectual şi emoţional. Nu li se permite niciodată să se întâlnească, fiindcă ar fi un păcat. Mozart era foarte conştient de conflictul posibil între francmasonerie şi catolicism şi căuta cu orice preţ să-l evite. Pentru el, francmasoneria era o convingere intelectuală, aparţinând întru totul acestei lumi. Catolicismul era o convingere supranaturală, îndreptată spre viaţa viitoare.

Pentru un cititor care nu este meloman, dar ar vrea să-l descopere pe Mozart, lectura acestui volum este foarte recomandabilă, dar cartea nu este pentru necunoscători. Numărul compoziţiilor analizate, fie şi pe scurt, este destul de mare şi necesită concentrare din partea unui consumator accidental de muzică. Aici este de făcut şi un mic reproş traducerii altfel excelente a doamnei Liliana Donose Samuelsson. În România, un concert pentru pian, cum ar fi K.466, este cunoscut sub numele de Concertul numărul 21 pentru pian şi orchestră sau după subtitlul Elvira Madigan (un apocrif datorat filmului cu acelaşi nume al lui Ingmar Bergman, care avea drept coloană sonoră Andantele din partea a doua a compoziţiei). Pentru cei mai mulţi dintre cititori, folosirea denumirii anglo-saxone obişnuite, aceea de Concertul pentru pian în Do major, nu-l face deloc uşor de recunoscut. Şi aşa este cazul cu aproape toate lucrările orchestrale, greu de identificat în această taxonomie. Poate că un referent de specialitate (inexistent în caseta tehnică a volumului de la Humanitas) ar fi fost util.

Cartea cuprinde şi o anexă, scrisă de fiul lui Paul Johnson, Daniel, despre Mozart la Londra. Un detaliu mai puţin cunoscut la noi este acela că britanicii au şi ei complexele lor, printre care acela că Anglia este o ţară fără muzică (das Land ohne Musik), din cauza absenţei unor mari compozitori în perioada cea mai prolifică a romantismului. Dar ce-am putea spune despre Anglia însăşi, care n-a produs nici un compozitor de primă mărime în cele două secole dintre Henry Purcell şi sir Edward Elgar? se întreabă autorul care, spre deosebire de abordarea integratoare a Franţei, ce îşi asumă inclusiv opera lui Enescu, Oedipe, în patrimoniul ei cultural, omite să accentueze în vreun fel perioada engleză a lui Joseph Haydn sau naţionalizarea lui Georg Friedrich Haendel. Eseul lui Daniel Johnson pune pe tapet inclusiv contra-factualizarea istorică a unei influenţe pe care ar fi putut-o avea Mozart asupra muzicii britanice, dacă ar fi decis să se stabilească, fie şi pentru o perioadă, la Londra, în perioada de maturitate a vieţii sale, şi nu doar în epoca de copil minune (la vârsta de 8 ani), când a locuit, vreme de un an, în capitala Regatului Britanic. E un complex asemănător cu acela al românilor legat de câştigarea Premiului Nobel pentru literatură, ceea ce poate face şi mai interesantă parcurgerea acestei cărţi. Pentru că ea relevă o latură a intelectualităţii occidentale, aproape inexistentă în România: aceea de a putea vorbi firesc şi competent despre muzica clasică.

Într-un fel, cartea lui Paul Johnson completează imaginea pe care o putem avea despre Mozart după ce Humanitas a mai tradus acum câţiva ani un alt volum, al lui André Tubeuf, marele muzicolog francez, Mozart. Drumuri şi cânturi, axat mai mult pe biografie şi cu un discurs mai poetic, specific literaturii muzicale franceze, dar şi cele mai interesante Scrisori ale compozitorului. Probabil că nu vom avea prea curând o traducere a foarte complexei lucrări scrise de Georges de Saint-Foix şi Théodore de Wyzewa, Mozart  (Paris, ed. Bouquins, 1980, 2011), în două volume, însumând aproape două mii de pagini, aşa că ne vom mulţumi doar cu aceste eseuri.

În România, deşi muzica lui Mozart este apreciată, totuşi operele sale sunt destul de rar programate în stagiuni şi, din păcate, producţiile sunt desuete. Situaţia este pe cale să se schimbe, cel puţin în ceea ce priveşte Opera Naţională Bucureşti. Însă, într-o ţară care „produce” voci lejere şi lirice de foarte bună calitate, deseori ajungând în topul mondial, faptul că Mozart nu este principalul cal de bătaie al teatrelor de operă, mai ales în provincie, surprinde, întocmai ca un paradox românesc. Şi privind aşa, alertul şi captivantul volum al lui Paul Johnson este cu atât mai binevenit şi chiar necesar.

De salutat şi faptul că volumul are parte şi de o ediţie electronică pentru IOS (pe iTunes) sau alte platforme (pe Elefant.ro), ceea ce-l face şi mai disponibil, inclusiv după epuizarea tirajului tipărit. Păcat că Intelectualii nu are parte de digitalizare, cum nici cartea lui André Tubeuf şi nici Scrisorile lui Mozart nu au.

În final, redau un citat din Mozart. O viaţă, care mi-a plăcut cel mai mult:

În general, reuşea chiar în anii tinereţii să-i ademenească şi pe cei mai recalcitranţi instrumentişti să se conformeze dorinţelor lui, dar de data asta repetiţia a fost un dezastru. În cele din urmă, Mozart s-a rugat cu ardoare lui Dumnezeu şi i-a promis să recite un rozar dacă lucrurile vor merge bine la premieră. Şi, într-adevăr, muzicienii francezi nu i-au putut rezista mult timp, reprezentaţia a fost splendidă, şi Mozart şi-a plătit datoria promisă lui Dumnezeu. Nu era deloc o penitenţă uşoară, deoarece un rozar complet cuprinde Mistere de Bucurie, Tristeţe şi Glorie - fiecare cu cinci decade -, 15 Tatăl Nostru, 150 de Ave Maria, 15 Glorii, rostite probabil în biserica penitentului, Notre Dame de Lorette, de la capătul străzii Pigalle. Dar după ce s-a achitat de datorie, Mozart a considerat că merită şi el o recompensă pentru succesul simfoniei, aşa că a făcut o plimbare până la vestitul salon de îngheţată de la Palais Royal, unde aveau cea mai grozavă tutti-frutti din lume, şi-a cumpărat una şi a savurat-o. (Povesteşte despre asta într-o scrisoare.) Salonul acela era încă prosper când englezii au invadat Parisul la sfârşitul Războaielor Napoleoniene, dar azi nu mai există. În locul lui se află acum un restaurant renumit, care serveşte şi îngheţate excelente, aşa că dacă apuc să termin cu bine cartea asta o să mănânc şi eu una, în cinstea lui Mozart şi a combinaţiei minunate între cea mai înaltă artă posibilă şi tentaţiile simplelor plăceri copilăreşti.

Iar eu, nefiind obişnuit să scriu recenzii de carte, pentru că am ajuns la final, voi face acelaşi lucru: plec chiar acum să-mi cumpăr o îngheţată!