INTERVIU Mircea Vasilescu, redactor-şef „Dilema Veche“: „Nu mă gândesc la posteritate. Trăim nişte timpuri colosale“

INTERVIU Mircea Vasilescu, redactor-şef „Dilema Veche“: „Nu mă gândesc la posteritate. Trăim nişte timpuri colosale“

Foto: Marian Iliescu

Mircea Vasilescu, redactor-şef al publicaţiei „Dilema Veche“, vorbeşte despre restricţiile din viaţa cotidiană în comunism şi explică de ce evită să fie un jurnalist militant.

Ştiri pe aceeaşi temă


Mircea Vasilescu nu va fi un personaj spumos la interviu, nu va face declaraţii şocante şi nu va tulbura pe nimeni. Poate că nu va vinde acest ziar. Va păstra tonul acela rezervat, va fi analitic, ponderat, va privi şi faţa cealaltă a monedei şi, până la urmă, concluzia nu va fi nici aşa, nici altminteri. Asta pentru că aşa e Mircea Vasilescu, are această regulă personală: să nu fie militant, să evite partizanatele şi să fie coerent cu sine. Atipică specie de jurnalist.

„Weekend Adevărul“: V-aţi format în perioada de deschidere a comunismului în România.
Mircea Vasilescu:
Copilăria mea a coincis cu prima perioadă a lui Ceauşescu. Atunci când am devenit eu student, s-au mai văzut urmele acestei deschideri: începând cu faptul că s-au tradus foarte multe cărţi din literatura străină şi continuând cu presa culturală, care era deschisă spre lume, faţă de cum era în ’50-’60. M-am format într-o perioadă ceva mai bună decât alţii. Chiar şi programele de televiziune erau, parcă, mai simpatice atunci. Era un divertisment bine făcut.

De 16 ani printre dilematici

Numele: Mircea Vasilescu
Data şi locul naşterii: 19 iulie 1960, Ploieşti.
Studiile şi cariera:
În 1984 a absolvit Facultatea de Filologie a Universităţii Bucureşti.
Ca student, a luat parte la întâlnirile Cenaclului „Junimea“ condus de criticul literar Ovid S. Crohmălniceanu.
În 1999 şi-a luat doctoratul în filologie. Este conferenţiar la Facultatea de Litere a Universităţii Bucureşti.  
A predat limba şi literatura română la Universitatea „La Sapienza“ din Roma, la Universitatea din Anvers şi la Universitatea din Viena.
Scrie în săptămânalul „Dilema“ („Dilema Veche“) din 1993.
În 1997 a devenit redactor-şef al acestei publicaţii.
A tradus, printre altele, „Istoria nebuniei“, de Michel Foucault.
De la 1 ianuarie 2012 este preşedintele fundaţiei Soros România.
Locuieşte în: Bucureşti

Margareta Pâslaru sau Anda Călugăreanu?
Anda Călugăreanu era foarte bună în trio cu Florian Pittiş şi cu Dan Tufaru. Atunci erau nişte texte foarte bine scrie pentru tipul ăsta de divertisment TV.

Vă mai amintiţi primul film văzut la cinema?
Cred că aveam vreo cinci ani. Nu mai ştiu cum se numea, mi-aduc aminte că era un basm rusesc.

Dar prima carte?
Am învăţat să citesc înainte să merg la şcoală. Prima carte din care am citit era o antologie de basme sârbo-croate – primele texte pe care le-am citit de la cap la coadă. Aveam 6 ani. Mama avea o problemă cu mine pentru că, în momentul în care citeam, nu mai auzeam nimic. Mă chema la masă, iar eu n-o auzeam.

Când se stinge lumina
Aţi simţit lipsurile din viaţa cotidiană în comunism?
Nu se putea să nu simţi. De pildă, când am intrat eu la facultate, în 1980, se putea sta în clasă în cămaşă. În anul următor, când s-au introdus restricţii la energie şi căldură, nu se mai putea sta nici în palton. Şi restricţiile materiale, şi criza sistematică de orice. Din facultate, a început totul să meargă în jos. Prin anul II de facultate, trebuia să terminăm orele la 17.00, pentru a face economie de curent. Numai că, în perioada aceea, se organizau nişte cercuri studenţeşti, care se ţineau după cursuri. Când a venit această restricţie, am ţinut aceste cercuri studenţeşti pe întuneric. Puteam să dezbatem şi cu lumina stinsă. Până când nu ne-au mai lăsat să le facem nici aşa, pentru că era, totuşi, ceva subversiv. Eu mergeam la cenalul Junimea, pe care-l coordona Ovid S. Crohmălniceanu. Le începeam de la 16.00, ca să vedem ce citim, iar apoi comentam pe întuneric.

Era beznă totală?
Mai venea cineva cu câte-o lanternă. Pe-atunci se fuma în universitate, deci aveam şi brichete.

I-aţi reproşat lui Crohmălniceanu aderenţa la cultura oficială?
Noi nu trăisem anii ’50, când Crohmălniceanu era un susţinător fervent al direcţiei oficiale în cultură. El era un om foarte cultivat şi foarte rafinat, ţinea un curs extrem de interesant la Litere, iar el a păstorit Cenaclul Junimea, unde au trecut prozatorii generaţiei ’80, de la Mircea Nedelciu la Cărtărescu. Noi aşa-l vedeam atunci. Şi Cristian Tudor Popescu venea frecvent la cenaclu, în calitate de prozator SF.

„Restricţiile stimulează fantezia“
Restricţiile astea nu vă făceau să vă revoltaţi?
Nu s-a ajuns până acolo. Sistemul de restricţii şi de închidere tot mai mare stimulează fantezia. Oamenii găsesc soluţii şi idei pentru a fenta sistemul, regimul, îşi pun mintea la contribuţie. Aşa cum lipsa alimentelor le făcea pe gospodine să adapteze reţetele.

Dar nu e instinctiv pentru un student cu idealuri să caute forme de revoltă?
În România, cu câteva excepţii, nu au exitat forme de revoltă împotriva regimului. În anii aceia, sentimentul dominant era că aşa va fi întotdeauna. După ce, în URSS, a apărut Gorbaciov, a început să se discute şi la noi, pe la colţuri, despre o oarecare deschidere.

Dar credeţi că tinerii de-o vârstă cu democraţia au dreptul să vă acuze că nu vă revoltaţi?
Cei care au astăzi 20 de ani, asta trebuie să facă: să gândească liber, fără constrângeri, aşa cum gândeam noi la vârsta aceea, crescuţi într-un regim împietrit, definitiv şi de neînlăturat. Cei de-acum trebuie să gândească liber şi au tot dreptul să pună întrebări. Dar au şi obligaţia de a încerca să înţeleagă ce s-a întâmplat atunci şi să pună totul în context. Acum, întrebarea e firească: „Stai, domnule, de ce nu te-ai revoltat?“. Dar, dacă ne punem în pielea unui om de 25 de ani în comunism, ne dăm seama că nu prea-ţi venea să pui această întrebare. Una din „performanţele“ unui regim de genul ăsta e să le inducă oamenilor ideea că sunt controlaţi. Şi atunci, cum să te revolţi? Evident că oamenilor le era frică să discute cu alţii.

A existat rezistenţă prin cultură?
Se spune că intelectualii au rezistat în faţa regimului şi a constrângerilor ideologice străduindu-se să facă o cultură de bună calitate. Văd lucrurile un pic invers, din perspectiva publicului. Cred că oamenii care au putut să citească literatură de bună calitate au rezistat, de fapt, constrângerilor regimului. Fără asta, am fi ajuns ca-n Coreea de Nord, spălaţi pe creier. Era o formă de a nu cădea cu totul în capcana asta a gândirii arestate. Când eram eu student, era un fel de obicei: ne duceam vineri seara la coadă la teatrele care puneau în scenă spectacole de succes, pentru că sâmbătă se puneau în vânzare biletele pentru toată săptămâna.

„Încerc să gândesc cu propriul creier, chiar dacă gândesc prost“


Ce-aţi făcut la Revoluţie?
Am mai ieşit pe stradă, m-am mai dus acasă, dar n-am nimic spectaculos de consemnat. Dar, chiar şi pentru cei mai puţin implicaţi, mai de pe margine, cum am fost şi eu, simplul fapt că vezi sute de mii de oameni în stradă îţi dă sentiment extraordinar.

V-aţi gândit cum va fi după?
Nu. Domnule, la noi, ăştia care punem pixul pe hârtie, libertatea de exprimare s-a văzut în câteva ore. Aproape că nici nu ne gândeam la mai mult în perioada aceea, pentru că aveam un mare câştig. Pe urmă, sigur, în ’90, a fost perioada foarte agitată, după ce Iliescu a hotărât ca FSN-ul să participe la alegeri. A fost o perioadă de mari pasiuni şi tensiuni, oamenii se certau în familie, cu prietenii, din motive de partizanat politic. Eu, prin firea mea, încerc să gândesc cu propriul creier, chiar dacă gândesc prost. În general, nu sunt foarte pasional. Şi îmi aduc aminte că atunci era foarte greu să încerci să analizezi, să fii mai cumpătat. Riscai să te cerţi cu ambele tabere, pentru că te bănuiau că eşti duplicitar.

Eraţi „golan“?
Am fost şi prin Piaţa Universităţii, ca să văd despre ce e vorba şi să mă lămuresc cu ochii mei. Dar nu-mi plac militantismele de niciun fel. Nu-mi plac nici revoluţiile.

Revoluţiile de azi
Şi revoluţia asta, care se desfăşoară acum?
Nu se desfăşoară nicio revoluţie. E un cuvânt la îndemână. Dar revoluţiile nu se planifică, sunt ceva mai rapide şi mai seci.

Dar militanţii aceştia vă plac mai mult decât cei din Piaţa Universităţii?
Nu-mi plac militantismele în general, dar acum îmi place ideea că oamenii au ieşit să protesteze. Dincolo de subiectul în sine, care a fost Roşia Montană, mi se pare important că oamenii se manifestă. În societatea noastră civilă, amorţită de mulţi ani şi în care, cu chiu, cu vai, sindicatele mai adunau nişte oameni aduşi cu autobuzul, mi se pare important că oamenii au ieşit în stradă. Acum nu mai e vorba de oameni aduşi de sindicate. S-au organizat singuri şi n-au ieşit să protesteze pentru salarii, împotriva creşterii preţurilor sau pentru chestiuni foarte concrete. Nu pentru nevoi imediate, ci pentru chestiuni de principiu. Şi ăsta mi se pare un lucru sănătos. Sunt, cum zicea Alina Mungiu, generaţia postmaterială. Oamenii văd că se poate, guvernanţii – la fel.

Misiunea lui Soros în România
Se spune că Soros a finanţat protestele astea. Sunteţi preşedintele Fundaţiei Soroş. De unde ideea asta?
Din faptul că unii oameni nu pot ieşi din teoria conspiraţiei. Pentru ei, trebuie să existe mereu cineva în spate care apasă pe nişte butoane şi controlează tot. Apoi, poate că unii au şi intenţia de a discredita mişcările de stradă ori de a deturna atenţia către o poveste cu iz de mister. Cert este că George Soros însuşi a dat un comunicat scurt că n-are niciun fel de interes în problema asta. Dar experienţa tranziţiei ne arată că întotdeauna au apărut astfel de conspiraţionişti care au împins explicaţiile într-o zonă tulbure.

Până la urmă, pe George Soros ce-l interesează în România?
De unde să ştiu eu? Întrebaţi-l pe el! Cert este că se retrage din toate fundaţiile pe care le-a înfiinţat în ţările excomuniste din Europa de Est. De la ţările baltice până în Bulgaria. Asta arată că, mai degrabă, nu-l mai interesează decât că l-ar interesa ceva. El a deschis fundaţii în aceste ţări pentru a susţine democratizarea, valorile societăţii deschise, liberalizarea. Din moment ce aceste ţări au intrat în Uniunea Europeană, această misiune a fost îndeplinită.

De ce un om de afaceri se implică în democratizarea unei ţări? Ce-i trebuie?
Dacă ne uităm în lumea normală, observăm că e o practică obişnuită ca un om de afaceri, după ce a câştigat mulţi bani, să întoarcă o parte din aceşti bani societăţii. Soros poate are ambiţii globale, presupun. El s-a implicat în multe ţări din lume imediat ce, acolo, a apărut o rază de lumină, nu mai mult. Conspiraţioniştii uită un lucru simplu: în mintea unui om, fie el miliardar sau nu, mai sunt idei, idealuri. Nu trebuie să vedem întotdeauna nişte interese ascunse şi manevre subterane.

Dacă e pură filantropie, de ce a alungat Fundaţia din Rusia?
Dincolo de orice scenarii subterane pe care le putem bănui trebuie să vedem mai întâi suprafaţa. Sistemul de fundaţii Soros militează pentru valorile societăţii deschise. Cu alte cuvinte, ce vor aceste fundaţii nu prea corespunde cu ceea ce vrea regimul politic de la Moscova. Dacă un regim politic nu vrea deschidere, democratizare, societate cvilă, încearcă să dea mai la o parte o organizaţie pe care n-o doreşte? Ne putem închipui o fundaţie pentru societate deschisă în România lui Ceauşescu?  

„«Dilema» înjură Guvernul pe banii Guvernului“


Cum aţi început la „Dilema“?
În toamna lui 1992 am început să lucrăm la „Dilema“. Atunci i-am cunoscut şi pe domnul Pleşu, şi pe domnul Cosaşu. Revista propunea deliberarea, reflecţia. Toată lumea spunea că vrea dialog, dar nimeni nu ştia să-l asculte pe celălalt. În „Dilema“, am încercat să practicăm exprimarea argumentată a opiniilor şi exerciţiul de a-l asculta şi pe celălalt.

Cum era presa atunci?
Fragila noastră democraţie împărţise societatea în două tabere: ori împotriva guvernului, ori proguvernamentală. Presa era la fel. Şi era destul de militantă. Acum pare exotic, dar pe atunci încă apărea „Vocea României“, ziar al Guvernului, care a apărut până în toamna lui ’96.

„Dilema“ era şi o gazetă politică?
În principiu, noi trebuia să fim o revistă culturală, dar am abordat întotdeauna şi subiecte legate de politică. Ceea ce ni s-a şi reproşat din zona guvernamentală. Dar noi voiam să tratăm subiectele politice nu de pe poziţii de militanţi de partid. Să discutăm idei politice, nu situaţii de toată ziua.

N-aţi pierdut public atunci când aţi introdus articolele online contra cost?
În ansamblu, nu. În condiţiile date, abonamentul digital a mers destul de bine. În primul an am avut vreo 2.000 de abonaţi. Oamenii ăştia au plătit ca să citească „Dilema“ online. Ceea ce nu-i rău. Ediţia tipărită vinde cam 6.500-7.000 de exemplare, din 2009 încoace. Restul presei, din 2009 încoace, a scăzut foarte mult.

Care e cel mai important moment al „Dilemei“ din istoria ei de două decenii?
Cel mai important e că a reuşit să se adapteze la schimbare. Cifrele ne arată că ne citesc foarte mulţi oameni tineri. Asta ar trebui să ne asigure viitorul. Apoi, „Dilema“ a trecut de la stat la privat. E interesant momentul de la început, din anii 1992-1993, când multă lume nu ştia de unde să ne ia şi unde să ne aşeze. Păream o gazetă suspectă. Atunci s-a spus despre noi că suntem o invenţie a Securităţii ca să distrugem tânăra opoziţie din România. Alţii spuneau că, dimpotrivă, sunt o creaţie a agenturilor străine, a Mossadului, a CIA, cu scopul de a submina fragila democraţie din interior, pentru că noi apăream atunci pe bani publici. Chiar s-a spus atunci: „Dilema înjură Guvernul pe banii Guvernului“. Vedeţi, asta era viziunea pe atunci: banii Guvernului! Banii erau ai Guvernului, nu erau bani publici, cum se spune acum. Deci, lumea nu ştia ce interese serveşte „Dilema“. De la aceste idei conspirative a pornit „Dilema“. S-a dovedit că facem lucrurile aşa cum le gândim noi şi nu pentru că ne coordonează cineva.

„Nu mă gândesc la posteritate. Trăim nişte timpuri colosale“


Credeţi în viitorul presei independente în România?
Da. Asta se întâmplă şi în alte locuri din lume: jurnalişti care au lucrat la mari ziare dar care, la un moment dat, au luat-o pe calea proprie şi au zis „noi nu avem nevoie de trusturi, avem nevoie de cititori care să plătească pentru ceea ce scriem“. Una peste alta, ăsta e un lucru bun. Unii jurnalişti au devenit faimoşi pe segmentul lor de public. Publicul validează, până la urmă, o asemenea iniţiativă.

Nu rişti să devii, astfel, sclavul cititorului?
Se poate întâmpla şi asta, dar în lumea de azi există o stratificare a publicului. Şi atunci poţi să îţi găseşti un grup de cititori: dacă faci reportaje în jungla africană  o să găseşti oameni interesaţi de asta. Aşa că nu cred că se ajunge la sclavie. Dimpotrivă, cred că marile trusturi de presă din România au problema asta. Televiziunile, de pildă, care s-au tot tabloidizat: au mai deschis câte un nasture, apoi încă unul şi au tot deschis nasturi, ca să se vadă cât mai mult şi să fie cât mai distractiv. Acum, mi se pare că au ajuns într-un fel de blocaj. Şi-au creat un public de masă care vrea distracţii lejere, chestii fără perdea, bârfe. Pe publicul ăsta a fost o adevărată bătălie. Uitaţi-vă la televiziunile care programează la aceleaşi ore emisiuni asemănătoare, într-o concurenţă văzută foarte îngust. Deschid ăia un nasture, hai să deschidem noi doi, ca să le furăm publicul. Asta duce la sclavie şi la blocaj.

Aţi avut vreodată tentaţia de a intra în politică?
Nu, nu mă văd capabil să execut politica partidului fără să mişc. Eu nu mă văd în politică. Nu spun că oamenii nu trebuie să intre în politică. Dimpotrivă. Eu regret că oameni de bună calitate au intrat şi au plecat dezamăgiţi. Nu mă văd într-o structură. De altfel, din 1990 încoace eu nu sunt membru în nimic. Dar asta e o problemă a mea. Nu spun că aşa trebuie făcut. La nivel social, lucrurile arată prost pentru că nu s-a înregistrat acea masă critică de oameni de bună calitate care să intre în partide şi să ducă la o schimbare a partidelor. Că, de fapt, aici e una din marile noastre probleme: partidele sunt nişte coloşi cu picioare de lut. Dau impresia că reprezintă nişte mari forţe, dar se bazează pe mediocritate, pe carierism ieftin, pe foarte multe păcate.

Asta spun şi tinerii care protestează acum pe străzile Bucureştiului: vrem schimbarea partidelor politice!
Foarte bine. Ăsta e un lucru bun. Partidele trebuie schimbate. Sunt obosite.

Într-un nou climat politic aţi fi mai implicat social?
Nu. Asta e alegerea mea. Poate o să spuneţi: „Eşti ipocrit. Regreţi că nu s-au băgat alţii, dar tu stai pe margine“. Îmi asum chestia asta. Faptul că de atâţia ani fac o gazetă şi scriu comentarii pe tot felul de teme are, dacă vreţi, şi o asemenea dimensiune de implicare faţă de ce se întâmplă în societate. Nu cred că sunt în stare să practic politica, dar cred că sunt în stare să mă exprim pe anumite teme de interes public.

„Am obosit să votez răul cel mai mic“


Când aţi fost la vot?
Eu nu mai votez din 2004. Ceea ce nu e bine, nu recomand. Dar eu am obosit să votez cu răul cel mai mic. Vreau să votez cu un candidat despre care să cred că e bun. Să votez cu toată convingerea. Din 1990 până în 2004 am votat gândind că, până la urmă, „parcă totuşi ar merge“. Ei bine, am obosit.

Aveţi această pasivitate... Ce va spune lumea peste 100 de ani despre Mircea Vasilescu?
Cred că nu va mai spune nimeni nimic despre Mircea Vasilescu peste 100 de ani.

Şi nu vă sperie gândul ăsta?
Care?

Ăsta, că nu va mai spune nimeni nimic.
Nu, de ce să mă sperie? Ce sunt eu, Eminescu?

Toată lumea are pretenţia să fie ţinut minte, sau are teama de a fi uitat.
Nu mă gândesc la posteritate. Nu m-am gândit niciodată. Mă gândesc că sunt destul de multe lucruri de făcut azi. Dincolo de orice, noi trăim nişte vremuri spectaculoase. Eu şi oamenii de vârsta mea, noi... am ieşit dintr-un sistem blocat. Eu aveam 29 de ani la Revoluţie. Eram un tânăr adult şi nu mă gândeam că voi trăi vreodată în alt sistem. Poate doar într-un fel de comunism ameliorat, dar nu credeam că vom scăpa cu totul. Şi atunci, faţă de punctul de plecare, schimbările sunt enorme. Să asişti la timpurile astea e colosal! E mult mai interesant decât să trăieşti într-o societate stabilă ca Germania sau Elveţia. Aşa că nu mai apuc să mă gândesc la posteritate.

„Nu încercaţi aşa ceva acasă!“
Dacă vi s-ar propune acum funcţia de ministru al Cluturii aţi accepta? Mai ales ştiind cine e ministrul Culturii în momentul de faţă...
Dacă mi s-ar propune o funcţie unde ştiu ce am de făcut, aş accepta. Dar la Ministerul Culturii aşteptăm prea multe de la persoana ministrului. Ministerul funcţionează prost ca instituţie de foarte mulţi ani. Prin urmare, un ministru are de rezolvat această problemă. Ce reproşez eu Ministerului Culturii este că nu a elaborat politici culturale pe termen lung. Omul ăla care a ajuns acum ministru al Culturii a fost promovat de partidul din spatele său. Deci, nu e numai problema lui. E şi problema partidului şi a sistemului politic din România care pune în tot felul de posturi oameni care n-au ce căuta acolo. În mod normal, un partid raţional şi care se mai şi numeşte liberal nu are cum să aducă în fruntea ministerului Culturii un personaj care face greşeli de limba română la prima lui intervenţie publică.

Există vreo speranţă?
Da, există. Eu nu spun că totul e un dezastru. Există o speranţă începând de la tinerii care vor altceva şi continuând cu faptul că la ultimele alegeri 40% dintre alegători au ieşit la vot. Adică o minoritate. Putem să sperăm că în restul de 60% există ceva care ar putea provoca o schimbare.

Păi, dumneavoastră nu mai votaţi din 2004...
Dar nu recomand nimănui ceea ce fac eu. Spun ca la show-urile de televiziune mai periculoase: „Nu încercaţi aşa ceva acasă!”

„Îmi plac temele serioase tratate aparent frivol“


Sunteţi profesor universitar. Se observă o degradare a entuziasmului studenţilor de azi?
O să vă vorbesc despre studenţii mei de la Litere. O primă problemă este că nivelul învăţământului din România a scăzut foarte mult. Liceul, care e baza solidă pentru viitor, e foarte slab în ansamblu. La Litere vin şi studenţi foarte buni, care sunt buni pentru că le-a plăcut lor şi pentru că s-au pregătit ei individual. Media însă e precară. Vin şi unii care au probleme de exprimare în limba română. Şi vin la Litere! Nu se duc la ştiinţe sau la sport, unde ar putea fi scuzabile astfel de greşeli. Liceul îi transformă într-unfel de roboţei care au drept ţintă Bac-ul. A devenit un fel de sperietoare naţională şi miza e să luăm Bac-ul. Se dopează în liceu cu materiile şi cunoştinţele necesare la Bac. Liceul nu mai e un loc în care adolescenţii să gândească la ce pot ei să dea mai bun din ei. Dar liceul e slab. Şi atunci studenţii sunt cum sunt. Ca să revin la chestiunea entuziasmului, am senzaţia că e un fel de blazare. Dacă mă gândesc la felul cum erau studenţii la începutul anilor ’90 şi ce tip de entuziasm formator era atunci... oamenii voiau să se implice, să schimbe, spuneau şi multe bazaconii, aveau şi cerinţe cam absurde. Dar nu-i nimic, aşa e în vâltoarea revoluţionară, important era că se mişcau şi voiau să mişte lucrurile. Acum e un fel de blazare şi un pragmatism impus de societatea precară. Oamenii vor să-şi găsească de lucru. Sunt destul de puţin dispuşi să se organizeze, să facă lucruri în comun. Dar, probabil, şi asta, cu timpul, se va schimba.

Cenaclul Wikipedia
Există o carte esenţială fără de care nu îi primiţi pe studenţi la cursuri?
La un curs vorbeam despre Titu Maiorescu. Se lăsase o tăcere suspectă în sală şi am întrebat:„Ce a scris Titu Maiorescu?“. Astea sunt chestii care se învaţă în liceu. S-a lăsat o tăcere şi mai adâncă. Şi, după întrebări ajutătoare, cu chiu-cu vai, câţiva şi-au adus aminte ce a scris Titu Maiorescu. Întrebându-i, mi-am dat seama că au o idee cu totul vagă despre acest personaj foarte important. Asta pentru că mulţi iau Bac-ul cu comentarii gata făcute. Ei nu citesc, însă, cărţile. Dacă vii la Litere şi n-ai citit autorii, ci doar nişte referate de pe internet, n-ai ce să cauţi...

Îi prindeţi cu lucrări plagiate?
Eu n-am avut situaţii de genul ăsta, pentru că eu le dau subiecte la care să nu poată copia. Dar la alţi colegi s-a întâmplat. E o problemă care se dezvoltă în lume acum. Îmi dau seama că pentru generaţia crescută cu internetul la îndemnână regulile s-autopit din mers şi unii nu conştientizează faptul că dacă iau de pe un site un referat despre romanele lui Camil Petrescu plagiază. Mai ales că referatul ăla nu-i semnat de nimeni, se plimbă aşa, pe internet, de colo-colo. Zic: „Mi-ai cerut un referat, uite referatul!“. Nici în alte ţări, mai evoluate decât noi, lucrurile nu stau mai bine. Se practică acum tot felul de lucruri colaborative, începând cu Wikipedia. Articolele alea n-au un autor cu nume şi prenume. Şi atunci pentru ei internetul e o resursă pe care o putem folosi fără să dăm referinţe.

Aţi fost numit de „Academia Caţavencu“ cel mai sexy intelectual din România...
A fost o chestie foarte simpatică. Am luat-o firesc. M-am amuzat pentru că unii oameni din jurul meu, cu simţul umorului mai puţin dezvoltat, au tratat-o grav. Au zis că e frivol şi asta mă compromite. Au trecut anii şi nu mă simt compromis. Am primit mailuri de felicitări de la tot felul de personaje feminine şi cam atât. Tipul ăsta de a trata aparent frivol nişte teme serioase mie îmi place. Şi cred că are un efect pozitiv. Pentru că în societatea noastră, de prea multe ori, când se vorbeşte despre cultură şi intelectuali, există tendinţa asta de a trata totul în cheie foarte gravă, solemnă, ca şi cum intelectualii ar fi pe un soclu de care nu trebuie să ne atingem. Nu-i nevoie să mitizăm în mod suplimentar cultura. Dimpotrivă.

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: