Printre multele plante apotropaice se afla şi leuşteanul, ţinut pe fundul buzunarului ori cusut în perne şi în saltele. Era pus în mâncarea vitelor şi aruncat în fântâni. Cu el se oblojeau smintiţii luaţi din căluş şi tot cu leuştean se primeneau şi căldăruşele argintate, în care pe vremuri se ţinea apa potabilă.

Marele respect pe care şi l-a câştigat leuşteanul vine din timpuri străvechi, iar, ca mărturie, am să invoc un basm din sec al 19-lea,  pe care l-am pomenit şi în recentul meu roman, Homeric. Povestea, răspândită pe întreg teritoriul românesc, a fost culeasă din zona Aradului şi publicată şi de Sim. Fl. Marian în Botanica poporană.

Un bărbat şi o femeie se iubeau nebuneşte.  Tineri, frumoşi, luptători. El se numea Leoştean şi mânuia spada, iar femeia era o frumuseţe blondă, acoperite cu zale. Numele ei era Rostopasca.

Cum pe vremea aia pământul era plin de loaze, care-şi luaseră nasul la purtare, Leoştean şi iubita lui tăiau fără milă capetele înfumurate. Bineinteles, loazele astea nu erau oameni, ci fiinţe demonice - stafii perfide, strigoi ridicaţi din morminte, vârcolaci îmbătaţi de luminile lunii şi mai cu seamă o serie de drăcuşori mediocri, care se credeau buricul pământului - iar în sensul ăsta trebuie să recunosc că dintre toate relele lumii, vanităţile pătrunjelului îmi ridică părul din creştetul capului! Într-un fel, timpurile viteazului Leoştean erau destul de asemănătoare cu ale noastre. Cam toată drăcărimea planetei voia să ajungă împărat peste lemne.

Prin urmare, Leoştean şi iubita lui blondă măcelăreau fără pauză orice pocitanie care-şi flutura cu ifose coada, de la derbedeii cu nas borcănat şi coarne vopsite până la imitatorii, ascunşi sub cele mai pioase şi venerabile chipuri. Despre aceştia din urmă am să spun două vorbe: între mulţii perverşi ai tuturor timpurilor se află şi nişte epigoni plini de maniere, cu botul  strâns, ca s-arate câtă suferinţă au strâns în ei, nişte inşi cu glas leşinat, care înşiră cu dramatism cuvintele şi frazele altora, se îmbracă în hainele pe care le-au purtat profesorii lor ori mănâncă aceleaşi mâncăruri  despre care au auzit că s-ar afla pe masa regală. Aceste clone botoase erau şi cel mai uşor de ucis.

Noapte de noapte Leoştean şi iubita lui lăsau în urmă valuri de sânge, mai cu seamă în marginea pădurilor, între care Cotroceni era cea mai primejdioasă, cel puţin dintre cele de pe-aici, din capitala Valahiei, care este şi preferata ştimelor nopţii. De la zâniţele decăzute la foştii eroi şi la putorile aspirante, de la sicofanţii analfabeţi la mediocritatea ce mai fiţoasă - toate scursurile lumii obscure cuceriseră Bucureştiul.

Îmbrăţişaţi, cei doi războinici îndrăgostiţi se întorceau dimineaţa pe la casele lor, cu acea satisfacţie pe care ţi-o dă vârsta tânără. Îşi căpătaseră faima de apărători ai oraşului, iar târgoveţii ajunseră să le invoce numele de câte ori îi apuca înserarea pe străzi. Mai apăruseră şi ajutoare, între care încrâncenatul Odolean şi o adolescentă fragilă, pe nume Avrămeasa, de unde şi cântecul stafiilor, care se putea auzi uneori în miez de noapte, pe la Lacul lui Dura:  De n-ar mai fi Leuştean/ Şi câinele Odolean/ Şi curva de Avrămeasă/ Ar fi lumea toată-a noastră (Botanica, II, 244).

Dar toate întâmplările au şi o parte umbrită. Într-o noapte Leoştean a fost prins la mijloc într-o mulţime isterică de stafii şi, în ciuda vitejiei lui, pe care îmi dau seama acum că nici n-am lăudat-o cum trebuie, în ciuda tuturor calităţilor lui de războinic, a fost rănit grav. Iar când un războinic primeşte o lance în spate, toate loazele sar pe el. Cu toate că-ar fi putut să scape cu viaţă, iubita lui a preferat să moară luptând lângă el. Cei doi, cum se zice, şi-au vândut viaţa scump: au murit tăiaţi de săbiile unei armate de demoni, după ce uciseseră jumătate din ei. Iar sângele lor, înfierbântat de dorinţe, s-a amestecat pentru totdeauna cu sângele duşmanilor lor.

Când soarele a strălucit din nou peste Dâmboviţa, pe locul în care muriseră cei cei doi eroi, de-acum legendari, au răsărit două plante: leuşteanul şi floarea galbenă, pe care unii o numesc rostopască, iar alţii - crucea voinicului. Parfumul lor mai păstrează ceva din miresele unor răsuflări tinere dar cum sângele li s-a amestecat cu al demonilor, în frunzele acestor două plante persistă şi izul lumii de dincolo. Tocmai de-aia e bine să ţii cu tine câte-o frunză de leuştean ori câte o floare de rostopască, pe care demonii, în prostia lor, le cred de acelaşi sânge cu ei.

Prin urmare, uneori înfrăţirea cu dracu e mai subtilă decât acel vulgar drum peste pod.