După ce s-a specializat în domeniul diplomaţiei la Institutul de Ştiinţe Politice din Paris, Mihail Sturdza a fost angajat, în perioada 1968-1985, în cadrul Departamentului de Schimburi Culturale şi Ştiinţifice al Ministerului Afacerilor Externe al Franţei. O poziţie datorită căreia a servit drept interpret oficial de limbă română a doi dintre cei mai cunoscuţi preşedinţi ai Republicii Franceze- Charles de Gaulle şi Valéry Giscard d’Estaing. Împreună cu o altă pregnantă personalitate a exilului românesc, scriitoarea Sanda Stolojan, la rându-i cunoscătoare pe propria piele a închisorilor din ţara natală, Mihail Dimitrie Strudza l-a însoţit pe Charles de Gaulle în vizita lui istorică în România, vizită petrecută în incendiarul mai 1968.

 În momentul în care la Palatul Elysée, dar şi în guvernul Franţei, controlul a fost preluat de reprezentanţii stângii, poziţia lui Mihail Sturdza în Ministerul francez de Externe a devenit din ce în ce mai fragilă, fapt ce l-a determinat să accepte oferta făcută de directorul Departamentului românesc al Europei libere, istoricul Vlad Georgescu, cu care împărtăşea preocupări, aspiraţii dar şi ferma atitudine anticomunistă, de a veni să lucreze în cadrul secţiei române a Institutului de cercetare al binecunoscutului post de radio de la München.

Din 1989 Mihai Dimitrie Sturdza a început să aibă apariţii constante la microfon, realizând, alternativ cu Dorina Xifta (Doina Alexandru) binecunoscuta emisiune Din lumea comunistă, înlocuită, îndată după decembrie 1989, cu programul De la totalitarism la libertate. Mihai Dimitrie Sturdza a fost o remarcabilă prezenţă radiofonică până în iunie 1995 când, în urma deciziei autorităţilor americane şi a finanţatorului- Congresul Statelor Unite-, postul s-a mutat la Praga.

În Franţa sau în Germania, Mihai Dimitrie Sturdza şi-a continuat preocupările în domeniul ştiinţelor istorice, preocupări concretizate în cărţi şi studii publicate şi apreciate. Poate că scrierea cea mai proeminentă din perioada exilului este Grandes familles de Grèce, dAlbanie et de Constantinople, apărută la Paris într-o primă ediţie de autor în 1983 (reeditare în anul 1999). Carte ce va avea şi o substanţială, impresionantă replică românească în Familiile boiereşti din Moldova şi Ţara Românească. Enciclopedie istorică, genealogică şi biografică, al cărei prim volum a apărut în anul 2004. Cel de-al doilea tom a cunoscut lumina tiparului în anul 2011. Alte cărţi ca şi studii tipărite în reviste academice de la Iaşi şi Bucureşti definesc personalitatea de cercetător ştiinţific a lui Mihail Dimitrie Sturdza.

Volumul  Ruşii, masonii şi Mareşalul şi alte răspântii ale istoriografiei româneşti, recent apărut la editura bucureşteană Compania reuneşte în cele două mari secţiuni ale sale – Intrarea în modernitate: România între Occident şi Rusia şi De la anarhişti la comunişti- propagandă, război, armistiţiu- un număr de 13 studii tipărite iniţial în reviste româneşti sau străine. Parcurgerea lor ne dezvăluie în Mihail Dimitrie Sturdza un profesionist al cercetării, un istoric serios, încrezător pe mai departe în valoarea documentului, deloc favorabil relativizării ori negării importanţei acestuia, adversar hotărât al implicării propagandei ori a intereselor politice partizane în discursul istoric.

Scrisul lui Mihai Sturdza e fluent, fără ornamente stilistice de prisos, argumentaţia e limpede căci are la bază o asiduă cercetare a arhivelor şi o riguroasă coroborare a faptelor, pasionalitatea e programatic exclusă, exaltarea e inexistentă. Ceea ce nu înseamnă nicidecum că lectura cărţii lui Mihai Sturdza nu e una pasionantă.

Lucrarea are meritul de a interesa deopotrivă profesionişti ai istoriei şi ai istoriografiei, dar şi cititori dornici să afle ce e adevărat şi ce e fals atunci când vine vorba, de pildă, despre implicări ale masoneriei în frământările pariziene dintre anii 1843 -1843 ori în viaţa Junimii ieşene. Un amplu studiu dedicat lui Zamfir Arbore şi fiicei sale, Ecaterina Arbore, a căror activitate, în special a tatălui, reflectă intima relaţionare dintre anarhism, socialism şi bolşevism, dar şi natura criminală a comunismului, fapt certificat de detaliul că Ecaterina Arbore a fost ucisă din înalt ordin în subteranele închisorii Lubianka, se citeşte pe nerăsuflate.

Mihail Sturdza demonstrează graţie aceluiaşi constant apetit pentru document ce mare cacealma a putut să tragă celebrul reporter Curzio Malaparte scriind relatări de presă şi reportaje despre evenimente la care nu a participat. A ajuns să fie chiar martor ocular la un eveniment tragic la care, de fapt,  a ajuns prea târziu pentru a-l putea relata riguros exact - pogromul de la Iaşi din 1941, drept pentru care „l-a comercializat” în funcţie de interese de moment. Adică chiar a scris despre el în două feluri, radical diferite,”„după cum bătea vântul politicii pe care dorea s-o slujească”. Cercetătorul ne arată cât de naivi au putut fi fostul rege Carol al II lea şi amanta şi, mai apoi, soţia lui, Elena Lupescu, atunci când au căzut victimă intoxicărilor din capitala Mexicului şi ceva mai încolo pradă autoamăgirilor ce le-au însoţit exilul brazilia. E vorba despre iluziile că generalissimul Stalin ar agrea reîntoarcerea lor în România, ba chiar ar dori revenirea pe tron a lui Carol. Un rol aparte în reuşita acestei tragi-comedii i-a revenit ambasadorului sovietic în Mexic, Constantin Umanski, a cărui şedere de 18 luni în Mexico City e atent detaliată de studiul Preludiu la Războiul Rece: ambsadorul sovietic, Carol al II lea şi anglo- americanii la Mexico.

Mihail Sturdza demonstrează graţie aceluiaşi constant apetit pentru document ce mare cacealma a putut să tragă celebrul reporter Curzio Malaparte scriind relatări de presă şi reportaje despre evenimente la care nu a participat.

Cred însă, că cel mai de actualitate şi cu cel mai mare acroş nu doar la specialişti, ci şi la simplii iubitori de istorie e studiul 23 august- negocierile de la Stockholm şi dosarele armistiţiului. Mihai Sturdza demonstrează ferm că decizia Regelui Mihai de a întoarce armele prin actul de la 23 august a fost una impusă de cursul evenimentelor şi de necesitatea salvării României. Că a spune că urmare a acestei decizii România a căzut pradă comunismului e cât se poate de greşit, că o atare opinie nu ţine nicidecum seama de realitatea că România făcea parte “dintr-un grup regional de ţări vizate de Stalin ca pradă de război, indiferent că fuseseră aliate ori inamice ale URSS”.

Exploatând un document rămas de la Frederic Nanu, ministrul României la Stockholm, coroborat cu multe altele, Mihai Sturdza arată că atât guvernul mareşalului Antonescu cât şi guvernul sovietic nu au crezut mai deloc în  negocierile secrete dintre ele, că ruşii s-au cam jucat şi au vrut să păcălească pe toată lumea, că mult invocata doamnă Kollontai era mai curând un amabasador sovietic de vitrină decât un diplomat în chip autentic mandatat cu dreptul de a purta negocieri reale atât cu reprezentanţii guvernului cât şi cu cei ai opoziţiei (în special cu George Duca) şi că, aşa cum a subliniat într-o recentă carte Neagu Djuvara (cf. Misterul telegramei de la Stockholm din 23 august 1944 şi unele amănunte aproape de necrezut din preajma dramaticei noastre capitulări- Editura Humanitas, Bucureşti, 2012) mult invocata telegramă, de fapt, nu a existat.

Mihail Dimitrie Sturdza - Ruşii, masonii şi Mareşalul şi alte răspântii ale istoriografiei româneşti- Editura Compania, Bucureşti, 2013