La un moment dat, lui Ciprian Măceşaru i-a venit ideea de a scrie un poem. Sau, mai curând, a fost forţat de viaţă, de raţiuni de igienă personală, de voinţa de auto-salvare dintr-o obsesie ce risca să se metamorfozeze în psihoză, să îl scrie. Un poem nu despre istoria mare, cea presupus adevărată, atestată de cărţi şi documente, ci despre propria istorie personală din anii petrecuţi în comunismul pe care, precum persoana defunctului şi totuşi atât de perniciosului Ceauşescu, îl obsedează. Ori, cel puţin, ştim bine că îl obsedau precum în copilărie Cartea zidarului şi pozele pe ascuns adăpostite în ea, până la scrierea poemului cu pricina.

Ciprian Măceşaru a scris un poem despre memorie. Şi despre forţa ei.  Poem pe care, citindu-l, nu am putut să nu-l compar cu un alt interesant exerciţiu artistic de recuperare. Tot de memorie. Exerciţiu făcut într-un spectacol jucat la Teatrul Mic de dramaturgul Peca Ştefan, de regizoarea Ana Mărgineanu şi de actorii ce ne invită să le fim acum tovarăşi în încercarea lor de regăsire a lui 1989. Anul dispărut.

Ciprian Măceşaru a scris un poem în care a vrut să scoată la iveală şi să ne împărtăşească ce îşi mai aminteşte el din anii trăiţi în ţara comunismului altfel. A scris, pesemne, poemul ca un exerciţiu, ba chiar ca o tentativă de exorcizare. Fiindcă, după cum chiar el însuşi o mărturiseşte, până a o face „trăiam cu trei sute de ceauşeşti în cap, în buzunare, nimeni nu părea în stare să-i măture din viaţa mea. O armată de ceauşeşti liliputani mărşăluia zilnic prin mine, mă cucerea, redutele cădeau una după alta…”.

Până a scrie poemul astăzi transformat în carte, poetul avea a se lupta seară de seară, noapte de noapte, cu propria-i memorie asediată. De ceauşeştii liliputani care ieşeau, înaintau şi nu puteau fi opriţi de nimeni, dintr-un simbolic televizor alb-negru. Cutie simbolică a memoriei odinioară oprimată şi care azi îşi răzbună trecutul terorizându-ne pe mulţi. Poate şi pentru că, atunci când a fost cazul, nu am făcut cum trebuia cuvenitele deconturi cu trecutul. E vorba despre un televizor precum acela din care, până-n 1989, se auzea în mai toate casele românilor ce locuiau în Sudul ţării vorbindu-se bulgăreşte. Cam tot la fel cum se auzea în cele ale românilor din Vestul României vorbindu-se ungureşte ori sârbeşte, iar în ale celor din Moldova chiar ruseşte. Deşi moldovenii nu puseseră încă în practică mai vechiul îndemn din vremea stalinistă ce îi sfătuia ameninţător pe tineri să înveţe limba rusă cântând.

Ciprian Măceşaru e fiul unui om simplu. Al unui pompier. Pe care nu-l idealizează defel şi căruia nu i-a uitat defectele, Cum nu i-a uitat nici „corecţiile” fizice de odinioară. Un muncitor, un om aparţinând deci „clasei conducătoare”, dar care, din poziţia şi leafa lui de „conducător” simbolic nu i-a putut oferi copilului de odinioară decât un trai modest într-un apartament de tip vagon redesenat astfel de vrerea comunistă prin transformarea unei case vechi din secolul al XIX lea. Un trai modest ce excludea, de pildă, luxul minim al unei biciclete. Celebrul Pegas care, precum ciocolata cu rom, salamul Gostat, biscuiţii Eugenia, „teneşii Pionierul”, automobilele Dacia sau atât de lăudatele stilouri chinezeşti de odinioară reprezintă tot atâtea locuri de memorie, cum inspirat le definea generic Pierre Nora. În bună parte evocate, menţionate, ironizate în poemul de acum al lui Ciprian Măceşaru.

Impactul poemului scris de Ciprian Măceşaru creşte prin punerea sa în oglindă, dorită de poetul însuşi, cu textul-replică scris de politologul Vladimir Tismăneanu. Un om din altă generaţie decât cea a poetului, provenind dintr-o familie de cu totul altă condiţie socială. Care şi-acum se întoarce periodic împotriva sa prin vrerea şi dorinţa celor ce vor să îl linşeze mediatic fiindcă e „pui de bolşevic”. Şi nu un bolşevic oarecare. Ci unul care „a adus comunismul ţară”, Care a fost exclus apoi din PMR pentru „păcate fracţioniste”, ceva mai încolo reabilitat formal dar numai parţial, îngăduindu-se a fi doar editor de carte. E drept, că spre deosebire de tatăl lui Ciprian Măceşaru, cel al lui Vladimir Tismăneanu şi-a putut permite să-i cumpere fiului său o bicicletă. Metafora aceasta a bicicletei mi se pare revelatoare pentru imensa minciună a comunismului care promitea multe, fără a oferi în schimb nimic. Sau dacă a făcut-o, a făcut-o, subminând ori chiar negând însuşi principiul egalităţii de care, altminteri, făcea atâta caz.

În jumătatea sa de carte, politologul de azi desprinde şi „analizează”, defel doct, nucleele amintirilor poetului. Obsesiile acestuia. Raportându-le la realitatea istorico-politică ce le-a generat. Tismăneanu pune în ordine, explicitează, nedidactic, obiectele, istoriile, evenimentele, oamenii, umanoizii, monştrii. Adică o bună parte dintre componentele mitologiei tragice, înspăimântătoare a comunismului românesc. Politologul devenind astfel parte la ceea ce el însuşi defineşte a fi „un dialog istorico-poetic”.

Cartea, apărută în 2016 la editura Humanitas, mai are, după părerea mea un autor. Care binemerita a fi menţionat ca atare pe copertă. E vorba despre Mihail Coşuleţu, semnatarul unor excepţionale colaje fotografice. Care ni-l readuc în memorie, dar şi în faţă nu pe liliputanul, ci pe grotescul, înspăimântătorul, omniprezentul, obsedantul, multiplicatul Ceauşescu.

Ciprian Măceşaru-Vladimir Tismăneanu - TREI SUTE DE CEAUŞEŞTI LILIPUTANI;(Micro)istorii personale în dialog; Colaje de Mihai Coşuleţu; Editura Humanitas, Bucureşti, 2016