Apoi adaug imediat: sigur, nu din cauza asta îmi place. Îmi place pentru că e un roman bun, cu personaje memorabile, cu o sete de povestire şi de rememorare cum de mult nu am citit. Dostoievskiană! Cînd mi-a spus asta Doru Pop la Bucureşti, credeam că l-au răpit subiectivităţile. Dar nu, Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului e cît se poate de dostoievskiană.

Un tată bun, dar pocăit, deci plin de rigidităţile şi în definitiv de inhibiţiile dictate de credinţă; o mamă bună şi rea în acelaşi timp, pe care o poţi iubi nu pentru faptele sale, ci pentru că ea e într-adevăr ea, chiar foarte ea. O femeie pasională care nu a fost lăsată să trăiască cu bărbatul pe care l-a iubit (suntem într-un mediu ţărănesc, căsătoriile nu se leagă după criterii nebunatice) şi care a suferit pentru asta toată viaţa ei; a suferit teribil, pînă a ajuns să-şi blesteme cei trei copii. ”Caracterul este o reacţie-tip. Prea tîrziu, după o mare suferinţă, cînd nu mai eşti aproape nimic, ajungi să-i iubeşti pe-ai tăi exact aşa cum sunt ei. Cum au fost. Cu Apocalipsa şi cu blestemele lor cu tot. Şi e tîrziu.” ”Vă blăstăm.” — strigă Mica, ucigătoare de copii ca şi Medeea; de copii care o iubesc în continuare, fiecare în felul lui. Şi-i iubeşte şi ea: „Să nu vă sfădiţi între voi, că destul m-am sfădit io cu voi.”

Romanul e romanul Micăi, nu încape îndoială; ceilalţi sunt doar protagonişti, oricît de importanţi. Figura teribilă şi uriaşă a acestei mame devoratoare de copii umple cartea de zvîrcolire, de viaţă, de bucurie şi de dragoste. Pe Cîmpia Armaghedonului, ea e blestemul şi binecuvîntarea în acelaşi timp.

Mária  Mica are nume unguresc. Dar tot romanul e destul de unguresc, dacă pot să mă exprim astfel. Un timp am subliniat cuvintele, apoi m-am oprit, pe de o parte pentru că au fost prea multe, pe de alta, pentru că mi-am răpit singur bucuria de a citi un roman atît de bine adus din condei, din amintiri şi din suflet. ”Tărnaţ” (cerdac), ”meghiş” (totuşi), ”silvoiz” (gem de prune), ”găzduşag” (gospodărie) şi multe, multe altele. Editura nu a simţit că ar face bine să explice expresiile cum am făcut eu  poate că şi la Iaşi, şi la Bucureşti astea sunt la mintea cocoşului, nu ştiu. Fapt e că pentru mine ele sunt familiale, în timp ce le simt străinătatea care creează tensiune pentru un cititor român. O tensiune motivată deoarece e vorba despre un mediu în care cele două naţiuni au convieţuit şi convieţuiesc şi astăzi.

”E greu să supravieţuieşti celor pe care îi iubeşti, îţi rămîn dimineţile să urli de urît şi amurgurile şi nopţile să-ţi rumegi vinovăţia.” Tabita, cea care spune povestea, vede aşa de limpede tîrziu şi mulţumită mamei sale, Mica cea Mare şi grozavă. Cuvintele maghiare sunt stranii în textul românesc; Mica e stranie într-o lume în care binele şi răul au nişte definiţii convenţionale. Dar personalitatea e peste definiţii; şi un om care şi-a pierdut dragostea are drepturile lui.