Parcurgând textele adresate de bărbaţi celebri iubitelor, logodnicelor, soţiilor, precum şi obiectului iubirii lor platonice, alături de epistolele trimise de Oscar Wilde iubitului său, Lordul Alfred Douglas, lectorul descoperă, cu satisfacţie cvasivoyeuristică, sinceritatea clinică a celui confruntat cu foaia de hârtie ca unic intermediar cu persoana iubită.

Cea mai veche scrisoare a selecţiei îi aparţine lui Plinius cel Tânăr, iar cea mai recentă locotenentului britanic John Lindsay Rapoport, care, cu o lună înainte de a dispărea pe frontul Primului Război Mondial, îi declară adoraţia logodnicei pe care o îndeamnă, euforic, să îl aştepte. 

Grupajele de câte două sau trei scrisori (nu întotdeauna menite aceluiaşi destinatar) sunt precedate de o scurtă documentare a relaţiei autorului textelor cu obiectul confesiunilor sale, alături de câteva date biografice fundamentale. În câteva cazuri, Doyle furnizează detalii despre circumstanţele redactării sau ale descoperirii scrisorilor selectate. Dinamica emoţiilor se desfăşoară spumos, pe măsură ce lectorul, marcat de tonul patetic al unui autor, se regăseşte captiv în torentul comentariilor jucăuşe sau al aluziilor sexuale livrate de alt autor.

Două dintre scrisorile adresate de Mozart soţiei Constanze, care i-a dăruit şase copii, înfăţişează un melanj de indicaţii logistice privind căminul conjugal, de intense declaraţii de iubire – „prinde în aer acele 2999 1/2 mici sarutări ale mele care plutesc, aşteptând ca cineva să le apuce” – şi de tandreţe copilarească (un ritual verbal împărtăşit de cei doi include termenii „Plumpi” şi „Strumpi”). Latură ludică a compozitorului se reflectă şi în menţionarea unei glume scatologice, editoarea amintind, însă, în textul introductiv că acest tip de umor îi era caracteristic.

Byron, în schimb, nestingherit de statutul de femeie căsătorită al unei contese italiene, îi mărturiseşte, pasional: „În acel cuvânt, minunat în toate limbile, dar mai ales în a ta – amor mio – este conţinută existenţa mea aici şi în viaţa de apoi.” El evoluează astfel, după ce, într-o scrisoare către cea mai renumită dintre amantele sale  – Lady Caroline Lamb – face legământul unei promisiuni aparent de neînvins: „Nimeni altcineva, cu vorba sau cu fapta, nu va avea în inima mea locul care este şi va fi sacru pentru tine, până ce nu voi mai fi nimic.”

Dintre cele două scrisori ale amiralului Nelson către Emma Hamilton, publicate în volum, una a fost găsită pe biroul său de pe vasul Victory, la bordul căruia este ucis, în timpul Bătăliei de la Trafalgar. În ea, un Nelson îngrijorat şi tensionat îşi asigură iubita că ultima sa scriere înainte de confruntarea cu flotele inamice îi este destinată şi că îşi pune speranţa în Dumnezeu că va fi în viaţă şi după bătălie, pentru a o încheia. Într-o altă epistolă, amiralul îi declarase, franc: „Alpha şi Omega lui Nelson sunt Emma!”

Este remarcabil scurtul, dar intensul text pe care regele Henric al VIII-lea îl trimite lui Anne Boleyn, femeia căreia îi dedică atât şase ani de insistentă curtare, cât şi verdictul unei execuţii prin decapitare. Tristeţea cu care îşi începe scrisoarea este produsul despărţirii temporare de “iubita şi prietena sa”. Acestei realităţi regele îi găseşte o exprimare metaforică, invocând “un fapt astronomic – cu cât polii se află mai departe de soare, totuşi, cu atât mai pârjolitoare este căldura.” Pe un neaşteptat ton servil, el nu ezită să îi cerşească lui Anne iubirea de care pare, temător, să se îndoiască, înainte de a semna “Servitorul şi prietenul tăi, H.R.”

Corespondenţa lui Balzac cu contesa polonă Ewelina Hańska se derulează pe parcursul a 17 ani şi este întreruptă de moartea soţului acesteia, urmată, după 9 ani de relaţie nelegalizată, de căsătoria oficiată în Rusia. Într-una dintre scrisorile selectate de Doyle, celebrul scriitor îi declară Ewelinei: „O, cât aş fi dorit să rămân, o jumătate de zi, în genunchi la picioarele tale, cu capul în poala ta, [...] uneori nespunând nimic, ci apăsându-mi buzele de rochia ta!...” Pentru Balzac, chipul iubitei “vitregeşte durerea de propriile ace.”

În contrast cu această revărsare lirică, scrisoarea pe care Pierre Curie i-o adresează Mariei Skłodowska se afirmă prin echilibru şi o decenţă aseptică. Sabotat de o evidentă timiditate, fizicianul găseşte, în cele din urmă, curajul de a-i cere Mariei mai mult decât prietenia promisă, îndrăznind să îi propună să îşi petreacă viaţa alături de el, in slujba „visului nostru ştiinţific”. Argumentul suprem pentru stabilirea chimistei în Franţa este tot de natură profesională – „terenul este mai solid aici şi orice descoperire pe care am putea-o face, oricât de mică, va rămâne cunoştinţă dobândită”.

La fel de pragmatic, dar lăsându-se sedus de perspectiva conjugală a cărei dulceaţă o intuieşte, Darwin îi împărtăşeşte logodnicei sale, Emma Wedgwood, profunda îngrijorare privind viaţa în cuplu, după cinci ani de expediţii. Aşezat voluntar sub semnul singurătăţii, omul de ştiinţă este dispus să se elibereze şi afirmă „cred că tu mă vei umaniza şi, în curând, mă vei învăţa că există o fericire mai mare decât cea de a construi teorii şi a acumula informaţii în linişte şi solitudine.” Potrivit fişei biografice întocmite de Doyle, credinţa lui Wedgwood a fost altă coordonată existenţială ce a marcat profunda deosebire între ea şi soţul său. Din respect pentru femeia care, pe parcursul unui mariaj fericit, i-a dăruit zece copii, este posibil ca Darwin să fi amânat publicarea teoriei evoluţioniste.

Desăvârşit stilist şi în scrierile personale, Oscar Wilde îi aduce un copleşitor elogiu Lordului Alfred Douglas, mărturisindu-i că „de la părul tău mătăsos până la picioarele tale delicate, tu eşti perfecţiunea pentru mine.” Portretul tânărului pentru iubirea căruia Wilde avea să sufere doi ani de temniţă grea, înainte de a se stinge în mizerie, poartă tuşe mistice – „[...] viaţa mea este un deşert răcorit de briza delicioasă a respiraţiei tale [...] aroma părului tău este precum smirna şi, oriunde te duci, emani parfumurile arborelui de cassia.”

De la declaraţiile euforice ale lui Diderot către Sophie Volland, amanta sa timp de trei decenii, la tirul de reproşuri şi critici îndurerate ale unui Napoleon gelos către Josephine şi sinceritatea picantă cu care Alexander Pope îşi recunoaşte, în faţa unei tinere curtate, respingătoarea urâţenie fizică, scrisorile bărbaţilor celebri îndeamnă la o utilă curiozitate microscopică, fermecător complement al celei de natură istorică.


Ursula Doyle, Love Letters of Great Men, Macmillan, 2008.

Acest articol a fost publicat şi în revista Lapunkt.