Mersul cocoşat al românului în faţa francezului

Ori de câte ori francezii ne-au luat peste picior, ridiculizându-i pe conaţionalii noştri care stau cu mâna întinsă, în buricul Parisului, de parcă zici că aşa o au din născare, nu m-am simţit deloc bine. S-au făcut chiar emisiuni umoristice cu acest subiect, la care francezii râdeau cu gura până peste urechi, iar burta, pe care se scărpinau în centru, le sălta mereu de mama focului.

De fiecare dată m-a durut sufletul. Atât de tare, că nu puteam să mă mai concentrez nici măcar să mai scriu câteva rânduri închegate pe hârtie. Mă întristam, sufeream, mă simţeam mic, ridicol, mă revoltam împotriva guvernanţilor care nu găsesc o soluţie, fir-ar...., de îmi venea să plec din ţară, dar cu un singur bilet de tren, fără întoarcere.

Îmi era ruşine rău de tot, ce mai tura-vura? Când mai auzeam şi de furturi, dar şi de şuturile în fund ale francezilor, aplicate în dorsalul celor care din cauza inerţiei ajungeau până la Bucureşti cu tot cu avion, mergeam pe stradă mai ales cu capul plecat şi adus de umeri de parcă aş fi avut 100 de ani.

În acelaşi timp, mă şi revoltam: ”Nu e drept, Francois, să te porţi aşa cu ţiganii mei! O să te ţin minte, iar UE-istul din mine, colegul tău de CAER, pe care tu l-ai numit altfel, ţi-o va trage de numa-numa! Atenţie, ţara mea nu e compusă numai din ţigani, cum încerci tu să spui!”.

A venit, în sfârşit, şi ziua în care puteam să mă răzbun, să-l fac arşice pe francez, chiar dacă de Francois mă leagă o prietenie seculară. Cu turle şi trâmbiţe, s-a anunţat cu mult înainte că, pe 23 martie curent, ţărişoara mea va fi – auziţi? – invitată de onoare la Salonul de carte de la Paris, un eveniment ce se petrece probabil o dată la un secol.

Dintr-o dată am început să merg drept pe stradă, să păşesc mai vioi, să zâmbesc celor cu care mă intersectam pe stradă, ba chiar să intru în vorbă cu ei, unora putând să li se citească clar pe faţă: ”Ce-o fi cu omul ăsta?”

Ce să fie, nu înţelegeţi? Avem scriitori talentaţi cu zecile, cu sutele, iar unul dintre cei de azi, vecinul meu din Băneasa, a fost chiar nominalizat pentru Premiul Nobel! Vom merge la Paris cu Andrei Pleşu, pentru care mi-am tăiat din raţia de ţigări şi cafea ca să-i cumpăr cărţile, cu monumentul de cultură şi bun-simţ Neagu Djuvara, franţuzit până în vârful unghiilor, cu Gabriel Liiceanu, pe care unii nu îl suportă, dar nu e treba mea, cu Gabriela Adameşteanu, cu Norman Manea, cu Visniec şi atâţia alţii mari scriitori valoroşi, pe care îi rog să mă ierte că nu recurg la o listă completă.

Se apropia clipa răzbunării mele împotriva lui Francois, căruia urma să-i dau una peste gură (observaţi că nu spun ”bot” – s.a.!), şi să-i spun: ”Mesieu, cum se citeşte, nu cum se scrie, tu vezi, asta e România mea! Şi să ştii că mai am şi pictori, şi cântăreţi de operă, şi sculptori, şi muzicieni, toţi mari, cunoscuţi în întreaga lume. Îl mai am şi pe Gheorghe Zamfir, iar de Tudor Gheorhe ce zici?

Francois, tot pe pământ românesc s-au născut Emil Cioran, Constantin Brâncuşi, nu Brancuzi, şi Eugen Ionescu, fără ”o” la sfârşit, cu care ne mândrim astăzi, în calitate de părinţi naturali şi adoptivi. Am inima cât o pâine de mare, dragule!

Trosc, pleosc! Cu câteva zile înainte, aflu că patru scriitori români, piese grele, în semn de protest că Marga, că Ponta, că ICR, că aşa-zisul calorifer, că..., câte şi mai câte.

Francezii au rămas şi ei bouche-bee, parcă aşa se spune, ”bee” venind de la o oaie care, cu mintea ei cât a hotărât-o Dumnezeu, zbiară cu, sau fără, rost. Eveniment, breaking news! În loc să exportăm cultura română, inegalabilă, dar necunoscută, am mai exportat un scandal politic intern, fără sfârşit. Aşa cum am făcut şi la Bruxelles, cu ”loviturile de stat” care, chiar dacă ar fi fost, întreb: de ce ne comportăm mereu, oameni maturi, ca la grădiniţă, când ne pârâm unii pe alţii la educatoare?

Ce legătură are acest gest necugetat al celor patru luminaţi cu supărările lor personale, cu dispreţul lor faţă de unele persoane mai mult sau mai puţin importante din ţară? Românul o spune mai pe şleau: ”Ce legătură are sula cu prefectura?” - vă rog să îl iertaţi. Tu eşti invitat acolo, dragul meu român cu care mă mândresc, în numele României, nu al caloriferului de la ICR, promovat fie el şi într-un mod neispirat! Acum era momentul ”să rupem inima târgului” parizian, nu să îl ignorăm cu desăvârşire.

Te trag de mânecă şi spun: în clipa în care ai adoptat o asemenea atitudine, automat ai trecut deja într-o barcă, într-o tabără politică. Ce căutaţi voi în bărci? De ce nu sunteţi neutri, dragii noştri geniali? De ce săriţi dintr-o barcă în alta, dar mai ales de ce rămâneţi uneori cu fundul aşezat pe două bărci deodată?

Nu pot să înţeleg în ruptul capului cum unii oameni cu atâta minte, tot în cap, care te farmecă prin cuvântul şi ideile lor, pot să se lase cuprinşi, cotropiţi de cancerul care se cheamă politică? Dacă chiar nu poţi să rezişti, dacă chiar crezi că ai putea să schimbi ceva, în bine, în România, bagă-te cu totul, încearcă precum Manolescu, fă ca Iorga, ca Goga, sau alţii din vremuri mai vechi. Măcar încearcă! Dar aşa? Ai câştigat ceva? Nu. România a pierdut? Da. Ce mai vrei?

În disperare de cauză, mă aşez în genunchi şi mă rog: ”Doamne, fă ca toţi înţelepţii acestei ţări în criză de repere să nu se mai ducă spre dreapta, dar nici spre stânga politică, să rămână cu statornicie în Centru, de unde să lumineze cu gândul lor binele tuturor românilor! Centrul înseamnă România tăcută, dar cea încă bună, plină de calităţi şi bogăţii extraordinare. Până se vor îndrepta lucrurile, te rog să mă ierţi, Doamne, că, fiindu-mi din nou ruşine, voi merge oarecum cocoşat în faţa lui Francois, cu speranţa că mă voi îndrepta din nou”.