Articol publicat pe blogul Despre Opera.

Sigur, cariera uneia dintre cele mai faimoase soprane românce nu s-a încheiat încă, dar memoriile înseamnă de multe ori un punct de final, un moment în care poţi privi în urmă, un bilanţ. Am profitat de câteva zile libere pentru a citi ediţia electronică a cărţii, în timp ce vizionam sau ascultam înregistrările. Lectura mi-a provocat emoţie şi decepţie în doze comparabile. Violetta ei de la Londra – răpitoare, cucerind lumea, Adina de la Lyon – o viespe seducătoare, Mimì de la Met şi Covent Garden, ultimele Traviate de la Scala, Tosca londoneză şi cele de la Viena, Adriana, Magda, Lìu, Micaëla… Revederea unora dintre spectacolele ei m-a emoţionat profund.

Toate drepturile sunt rezervate de Angela Gheorghiu, iar ediţia este numai în limba engleză – nici un anunţ nu s-a făcut pentru o eventuală traducere în limba română. Cartea este scrisă sub forma unui foarte lung interviu şi numele lui Jon Tolansky ar fi trebuit să fie o garanţie a seriozităţii. Un important documentarist britanic, ale cărui texte le-aţi întâlnit foarte probabil de-a lungul anilor (chiar fără să-i reţineţi numele) în cărticelele ce însoţesc multe CD-uri de operă de la EMI/Warner sau Decca, Tolansky nu e la prima întâlnire cu Angela Gheorghiu. În numărul pe luna Iulie 2011 al revistei britanice Opera, el publica un material de şapte pagini despre artistă, cu ocazia reluării spectacolelor cu Tosca de la Covent Garden, articolul intitulându-se… Vissi d’arte, titlul unei celebre arii din operă şi care se traduce (cu o mică adaptare) în limba engleză prin A Life for Art. Sau, Am trăit pentru artă, pe româneşte. Apoi, acelaşi Jon Tolansky este şi documentaristul setului de compact discuri Angela Gheorghiu – Autograph (am publicat o recenzie la vremea apariţiei lui), ultimul dintre cele opt discuri fiind un alt lung interviu. Pe copertă nu apare însă numele Soranei Savu, publicitară din România, responsabilă de tuşa glamour-vandabilă a acestui produs editorial (şi probabil chiar şi pentru o parte din interviu, căci lungul dialog are multe zone inegale), prin nenumăratele inserturi cu mărturiile persoanelor din viaţa artistei. Un procedeu considerat un mare rafinament în România, unde omagiul justifică orice derapaj de la modestie, cu atât mai mult cu cât ele sunt obţinute de la personalităţi mondiale. Am întâlnit acelaşi procedeu desprins din strategiile de marketing de produs (testimonials) şi în autobiografia Vioricăi Cortez, în dialog cu Marius Constantinescu, cu acelaşi efect plicticos, repetitiv şi lipsit de gust.

Pentru cei care au vârsta necesară ca să fi urmărit cariera Angelei Gheorghiu încă de la început, cartea nu aduce aproape nimic nou, iar articolul lui Tolansky din Opera Magazine e un rezumat destul de bun al acestor memorii, măcar pentru că înregistrează în el mai mult partea artistică, în defavoarea celei personale. Dar şi această latură personală o ştim cu toţii din alte multe interviuri pe care Angela Gheorghiu le-a acordat presei de toate felurile de-a lungul timpului. Pentru cei care erau copii pe vremea când soprana debuta la Covent Garden, cartea este o oglindă destul de fidelă a personalităţii ei aşa cum s-a reflectat de-a lungul timpului în media, cu bune şi cu rele.

Citiţi continuarea articolului pe blogul Despre Opera.